AŞTEPTĂRILE INFLAŢIONISTE NU MAI POT FI ANCORATE ÎN URAGANUL MONETAR GLOBAL PRIN ŢINTE ARBITRARE Încălzirea globală a preţurilor secătuieşte economiile

Aţi observat, stimaţi cititori, cât de brusc şi-a schimbat faţa propaganda verde în ultimul an? Încălzirea globală s-a trans-format în "schimbarea climei". În ultimii ani, această propagandă, care a căpătat tot mai mult nuanţe maronii, de tip fascist, ne-a învăţat că emisiunile în creştere ale dioxidului de carbon conduc la încălzirea globală.

Păstrând aceeaşi logică, creşterea exponenţială a masei monetare nu conduce la inflaţie? Băncile centrale încearcă să ne convingă că nu este aşa, că aşteptările noastre inflaţionis-te duc la creşterea preţurilor.

De câteva luni bune încerc să-mi ancorez aşteptările inflaţioniste, pentru a contracara "veştile neplăcute" de la nivelul preţurilor de consum, cum au fost şi cele din februarie 2011. Mi-am zis că cel mai bun mijloc ar fi o ancoră adevărată, de la flota noastră trimisă la fier vechi.

Pentru asta aveam nevoie şi de nişte preţuri pentru fierul vechi, pe care le-am găsit pe site-ul EUROFER (European Confederation of Iron and Steel Industries). Nu am fost surprins să aflu că s-au dublat în ultimii doi ani, dar acest lucru nu a contat. Eram gata să plătesc dublu sau triplu doar pentru privilegiul unui punct stabil în uraganul inflaţionist care se prefigurează.

Acesta este generat, conform declaraţiilor oficiale ale "autorităţilor" monetare, de creşterea preţurilor petrolului şi alimentelor, care au în spate, bineînţeles, nişte speculatori fără scrupule. Ei sunt gata să extragă şi ultimul bănuţ din buzunarul populaţiei, mai ales al pensionarilor, doar pentru a-şi îndeplini visele megalomanice.

Dar băncile centrale ne liniştesc. Pentru preşedinţii şi guvernatorii lor, creşterile preţurilor din ultimele luni sunt temporare (n.a. cel puţin aşa ne spun de câţiva ani), iar Arabia Saudită va avea grijă să-şi mărească producţia de petrol pentru calmarea preţurilor.

Această poziţie a băncilor a determinat-o pe Caroline Baum, jurnalist la Bloomberg, să descrie modul în care un preţ al petrolului de 100 de dolari pe baril "omoară neuronii şi afectează logica".

Urmând teoria economică a Şcolii Austriece de economie, atât de rar întâlnită în presa economică şi financiară, Baum scrie că "preţurile ridicate ale petrolului nu cauzează inflaţia şi nu sunt sinonime cu inflaţia", ci reprezintă o "creştere relativă a preţurilor", care nu se generalizează la nivelul economiei, decât dacă este "ratificată de banca centrală".

Prin tipărirea scăpată de sub control a însemnelor monetare, băncile centrale distrug un mecanism economic fundamental, cel al preţurilor, care este de importanţă capitală pentru autoreglarea economiilor, prin intermediul alocării eficiente a capitalului. Am văzut cum declinul artificial al dobânzilor a declanşat o isterie imobiliară, ale cărei efecte se vor vedea încă mult timp.

La prezentarea ultimului raport semianual asupra politicii monetare în faţa Comitetului de Servicii Financiare din Camera Reprezentanţilor, Ben Bernanke a aflat, de la congressman-ul Steve Pearce, că "sunt mai mulţi oameni care cred că extratereştrii au aterizat la Roswell decât cei care cred că inflaţia este de 1,6%". De la declaraţia lui Pearce, Bureau of Labor Statistics a raportat o nouă accelerare a inflaţiei, până la 2,1% în februarie 2011.

Un indice al costului vieţii, calculat de către Departamentul Muncii, arată că lucrurile stau, de fapt, mult mai rău, confirmând experienţa americanului de rând. Aceste indice a crescut luna trecută până la un nou record, peste cel din iulie 2008, atins atunci în condiţiile în care "preţul locuinţelor era marcat de excesele speculative, şomajul era scăzut, iar încrederea consumatorilor creştea accelerat", după cum se arată într-un articol de pe site-ul CNBC.

Dar Federal Reserve tot nu crede în inflaţie. William Dudley, preşedintele Federal Reserve Bank of New York, a explicat în cadrul unei întâlniri recente cu membrii Camerei de Comerţ din Queens de ce este supraestimat pericolul inflaţionist: "Astăzi poţi cumpăra un iPad 2 care costă cât un iPad 1 şi este de două ori mai puternic". Pe fondul unei reacţii ostile a audienţei, cineva declara că "nu pot să mănânc un iPad", iar o altă voce l-a întrebat când a fost ultima oară la cumpărături, conform unui raport de la Reuters.

Accelerarea inflaţiei şi iminenţa majorării dobânzilor de intervenţie din economiile dezvoltate i-au determinat pe cei de la PIMCO, compania care administrează cel mai mare fond de obligaţiuni la nivel mondial, să-şi lichideze portofoliul de obligaţiuni emise de guvernul american.

"Lăsând la o parte şocurile petroliere imediate, considerăm că inflaţia globală a ajuns la un minim ciclic şi vedem o creştere pe termen lung a acesteia, ceea ce va conduce la accentuarea presiunilor de creştere a dobânzilor", a declarat Saumil Parikh, director executiv la PIMCO, în cadrul unui interviu recent.

Ce se va întâmpla pe plan intern? Totul depinde de capacitatea BNR de a sta departe de butonul tiparniţei şi de a pune pe primul plan interesul naţional, în faţa celui politic. Din păcate, experienţa ultimilor ani nu ne oferă prea multe motive de optimism.

Este suficient să privim divergenţa dintre PIB-ul nominal şi cel real, pentru a constata că aşa-zisul boom economic din ultimii 10 ani nu a fost decât o iluzie monetară. (vezi grafic prima pagină)

În timp ce PIB-ul exprimat în preţurile anului 2000 a crescut cu 48,8%, în preţuri curente a crescut cu peste 500%. Aceste tip de "creştere" mai prezintă, pe lângă caracterul său iluzoriu, şi o altă problemă gravă în contextul globalizării. Pilonii de bază ai economiei, industria şi agricultura, au fost sacrificaţi pe altarul speculaţiilor imobiliare, iar din întreaga structură economică nu a mai rămas decât o carcasă goală, care nu mai poate face faţă şocurilor externe.

Dacă pentru oficialii Băncii Naţionale, inflaţia mare din februarie nu a fost decât o "veste neplăcută", pentru populaţie reprezintă o povară tot mai mare.

Dar de unde vine această creştere a nivelului general al preţurilor? Departamentul de Statistică din Lituania defineşte inflaţia ca fiind o "scădere a puterii de cumpărare a unităţii monetare, care se manifestă prin creşterea pe termen lung a nivelului mediu al preţurilor". Această scădere a puterii de cumpărare are loc, desigur, pe fondul tipăririi excesive de monedă.

Inflaţia este "creşterea nivelului general al preţurilor; măsurată de regulă prin intermediul indicelui preţurilor de consum", conform definiţiei de pe site-ul BNR. Această definiţie "circulară" ne spune că preţurile cresc deoarece preţurile cresc. Contrastul dintre cele două definiţii este izbitor şi reflectă efortul susţinut al băncilor centrale de a nu-şi asuma nici cea mai mică responsabilitate pentru creşterea preţurilor.

Chiar să nu existe nicio corelaţie între masa monetară şi inflaţie? Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR, a declarat recent presei că majorarea numerarului din circulaţie are explicaţii sezoniere. Datele de la BNR par să ne spună altceva (vezi grafic 2). De la începutul anului 2007 până la sfârşitul anului trecut, numerarul în circulaţie a crescut cu 98,6%, iar PIB-ul real, exprimat în preţurile anului 2000, a scăzut cu 1,57%. Este plauzibil ca o dublare a numerarului din circulaţie, care "aleargă" după mai puţine bunuri şi servicii, să nu conducă şi la creşterea preţurilor? (vezi grafic 2)

Guvernatorul Isărescu îşi pune acum speranţa în scăderea preţului petrolului pentru revenirea preţurilor din economie pe o tendinţă descrescătoare şi aminteşte de capacitatea excedentară a Arabiei Saudite, despre care a citit în Financial Times.

Din păcate, guvernatorul Isărescu a citit selectiv din Financial Times şi a ignorat un studiu de la Goldman Sachs din 7 martie 2011, unde se arată că "producţia Arabiei Saudite poate fi cu 0,5 - 1 milion de barili pe zi peste cea raportată oficial, ceea ce implică faptul că excedentul de capacitate al OPEC a scăzut deja sub 2 milioane de barili pe zi".

În raportul asupra inflaţiei din februarie 2011 se arată că "declinul cererii de produse alimentare plafonează aşteptările inflaţioniste ale producătorilor de profil". Din păcate, BNR uită că, pentru o creştere a preţurilor, este suficient ca declinul cererii să fie mai mic decât cel al ofertei.

BNR a mai constatat cu uşurare că există o "probabilitate scăzută de formare a unor presiuni inflaţioniste pe piaţa muncii", cu alte cuvinte, capacitatea de negociere salarială a angajaţilor din România este inexistentă. Dacă acest fenomen era de aşteptat în actualul context de pe piaţa muncii, pe ce se bazează Banca Naţională când declară că observă o "revenire incipientă a încrederii consumatorilor"?

Cu toate că inflaţia mare din februarie a fost o veste neplăcută pentru BNR, "condiţiile monetare din perspectiva momentului de faţă rămân adecvate", conform unei declaraţii a viceguvernatorul Cristian Popa. Cum poate fi adecvată o dobândă de intervenţie de 6,25%, la o inflaţie de 7,6% şi o ţintă de 3%, când Banca Naţională ar trebui să acţioneze preemptiv?

În decembrie 2010, rata inflaţiei din Polonia a fost de 3,1%, iar banca centrală nu a mai aşteptat datele finale din ianuarie 2011 pentru a creşte dobânda de referinţă până la 3,75%, de la minimul istoric de 3,5% (n.a. menţinut timp de 19 luni), în condiţiile în care ţinta de inflaţie este de 2,5% (vezi tabel).

După cum se observă în tabel, România are cea mai dezechilibrată structură a costurilor de finanţare oficiale, cu excepţia Marii Britanii, faţă de inflaţia oficială actuală şi de ţinta de inflaţie.

În faţa acestor dezechilibre majore, ce opreşte Banca Naţională să nu crească dobânda semnificativ, pe lângă dorinţa evidentă de a menţine costurile de finanţare ale guvernului la un nivel scăzut? Probabil că deficitul persistent al cererii (n.a. deficitul cererii este la fel de iluzoriu ca şi cererea dinaintea crizei, generată exclusiv de explozia creditării) sau diferenţa dintre PIB-ul potenţial şi cel real?

Într-un regim de ţintire a inflaţiei, această diferenţă joacă un rol deosebit de important, fiindcă intră direct în ecuaţia pentru determinarea dobânzii de politică monetară (n.a. regula Taylor sau derivate ale acesteia).

În februarie 2009, când rata anuală a inflaţiei era de 6,9% şi dobânda de politică monetară de 10%, BNR a estimat o diferenţă dintre PIB-ul potenţial şi cel real de 0,09% pentru T4 2010, conform datelor din raportul asupra inflaţiei din acea lună. În februarie 2010, diferenţa estimată tot pentru T4 2010 era -6,35% . (vezi grafic 3)

După cum se observă, prognozele BNR ale output-gap-ului au o "volatilitate" extrem de ridicată, iar dacă aceste valori sunt şi utilizate efectiv, se poate aprecia că Banca Naţională nu ştie, de fapt, dacă parametrii cantitativi ai politicii monetare sunt adecvaţi sau nu. De asemenea, o diferenţă negativă aşa de mare nu ar fi trebuit să permită creşterea accelerată a preţurilor.

Cum poate fi explicată, atunci, o rată aşa de ridicată a inflaţiei? Pornind de la o ipoteză destul de simplă: diferenţa dintre PIB-ul potenţial şi cel real este iluzorie, deoarece a fost calculată de BNR pe baza unui model econometric simplu şi mecanic (n.a. cum este procedura Hodrick-Prescott), care nu a luat în considerare efectele boom-ului creditării. Odată cu dezumflarea bulei speculative, economia reală s-a prăbuşit odată cu cea "potenţială". Iar atunci nu a mai rămas decât balta de bani, care se revarsă mult mai rapid în preţurile bunurilor şi serviciilor de strictă necesitate.

Cadrul actual de ţintire a inflaţiei nu mai este suficient pentru stoparea creşterii preţurilor. Poate că BNR ar trebui să urmeze exemplul lui Paul Volcker, fostul preşedinte al Federal Reserve, care a inversat fenomenul de creştere necontrolată a masei monetare. Frânarea expansiunii monetare a condus la creşterea dobânzii de politică monetară peste pragul de 20% şi la intrarea Americii în recesiune, din care a ieşit transformată.

Noi avem deja recesiunea, dar aceasta nu a fost însoţită de restructurarea economiei şi a finanţelor publice. Pe piaţă nu există condiţiile de reconstrucţie a bazei de capital care să conducă la creşterea economică. Pentru aceasta este nevoie de dobânzi mai mari, pentru stimularea economisirii, deoarece este puţin probabil să mai putem conta pe capitaluri străine în viitorul apropiat. Stabilirea de către piaţă a dobânzilor nu va conduce doar la construirea unei baze de capital pentru relansarea economică, ci va oferi şi un caracter deosebit de robust acestei relansări.

Banca Naţională nu mai are mult timp pentru a renunţa la ţintirea inflaţiei şi a trece la ţintirea masei monetare, în condiţiile în care tsunami-ul monetar internaţional pare că se mai află în faza incipientă, în care "apele" încă se retrag în larg. Mai avem timp să ridicăm barajul?

Notă: Articolul reprezintă punctul de vedere al autorului, nu reflectă sau implică opiniile instituţiei unde acesta îşi desfăşoară activitatea şi nu reprezintă recomandare de investiţie.