Athletus Christi

Catolicii, creştinii sau aderenţii altor religii, credincioşii sau liber cugetătorii vor recunoaşte şi atunci cînd emoţia morţii papei se va fi consumat, că Ioan Paul al II-lea a fost un "atlet al lui Cristos", un luptător pentru credinţa care a marcat într-un fel unic timpul său. Contrapunînd spiritul violenţei, Karol Wojtyla a învins inerţia unui angrenaj milenar şi, tocmai de aceea dogmatic, ce nu se adapta ritmurilor accelerate ale timpurilor moderne. Credinţa sa în forţa valorilor fondatoare ale comunităţii creştine a readus Biserica Catolică în atenţia celui mai larg public posibil şi a relansat respublica christiana după secole de defensivă.

Terorii, totalitarismului sau mercantilismului papa le-a opus forţa sa spirituală. Caris-matic, dincolo de fizicul său plăpînd, papa Ioan Paul al II-lea a marcat timpul său printr-o schimbare de perspectivă. Pontificatul său a adus politica în zona de acţiune a Bisericii Catolice. Originea sa poloneză a influenţat această tendinţă militantă. Papa Ioan Paul al II-lea a putut concilia latura apostolică a catolicismului cu dogmatis-mul său intrinsec indicînd o direcţie de ofensivă: media. Cel mai mediatizat papă a transformat opinia publică în aliata sa. Mediatizarea permanentă de care s-a bucurat, rolul său în crearea premiselor psihologice ale prăbuşirii comunismului, militantismul său au asigurat în cei 26 de ani de pontificat premisele unei stabilizări. Chiar spre final cînd, după ianuarie 2005 starea sănătăţii sale se înrăutăţise, apariţiile la fereas-tra camerei de spital sau a apartamentului său nu erau destinate doar fidelilor din piaţa Sfîntul Petru, ci, prin intermediul mass media, întregii lumi. Suferinţa sa devenea exemplară sugerînd comuniunea cu o lume bolnavă. Şi prin această politică de comunicare papa apărea drept cea mai mare conştiinţă a acestor timpuri.

Moştenirea sa va fi greu de ges-tionat. De la Leon al XIII-lea (1810 - 1903, papă între 1878 şi 1903) care prin enciclica Rerum novarum din 1891 a revoluţionat catolicismul prin redefinirea vocaţiei sale sociale, nici un papă nu a exercitat o influenţă mai mare asupra contemporanilor. Eliberată de povara teritorialităţii o dată cu pierderea statului papal în 1871, redusă politic doar la Vatican, Biserica Catolică a redescoperit vocaţia militantă, dar cîtă vreme doar prelaţii italieni aveau acces la tiara papală forţa de persuasiune rămînea limitată. Cînd cardinalul de Cracovia Karol Wojtyla a devenit papă în 1978, motivaţia sa, spirituală şi politică, a dat un sens nou misiunii catolicismului tocmai datorită viziunii sale politice. În timpul său populaţia catolică a trecut de la 750 milioane la un miliard.

Cu Ioan Paul al II-lea politica s-a spiritualizat. Persuasiunea papei a contrastat cu violenţa totalitară sau pragmatismul îngust al politicienilor contemporani. La acest palier o serie de probleme restante ale Bisericii Catolice au căpătat o rezolvare. Ioan Paul al II-lea a reconciliat catolicismul cu iudaismul şi islamul. Prioritatea politică a primei părţi a pontificatului lui Ioan Paul al II-lea, deconstrucţia paşnică a comunismului, a inhibat tendinţele liberale pe care biserica occidentală le cunoştea de ceva vreme, influenţînd orientarea conservatoare. Poziţia papei în disputele etice privind combaterea SIDA a generat, datorită recomandării abstinenţei sexuale, protestele militanţilor occidentali ai politicii profilactice, dar pe continentul african, acolo unde epidemia HIV făcea şi face ravagii, bilanţul ultimilor două decenii, în termenii evanghelizării, rămîne pozitiv în condiţiile unei concurenţe dure cu neoprotestantismul şi islamul. Nici în privinţa avortului şi homosexualităţii Ioan Paul al II-lea nu a manifestat flexibilitate. Reţinut faţă de tendinţele liberale ale sfîrşitului de secol XX, papa a susţinut activitatea grupurilor catolice conservatoa-re, iar în politică această preferinţă a luat forma strîngerii de mînă acordate dictatorului chilian Augusto Pinochet în 1987.

Folosind puterea şi impactul media atît în anii de plenitudine fizică, cînd mesajul era centrat pe noul dinamism mesianic, cît şi în anii slăbiciunii fizice, cînd empatia cu suferinţa s-a transformat în motor al acţiunii papale, Vaticanul a devenit capitala spirituală a lumii. Efectul pervers al politicii de mediatizare a redus însă impactul bisericilor şi iniţiativelor locale. Viitorul papă va avea o misiune importantă. Prestigiul catolicis-mului creat prin misionarismul activ şi orientat ideologic al lui Ioan Paul al II-lea va trebui consolidat. Criza vocaţională care se traduce prin numărul din ce în ce mai mic de preoţi, consecinţa probabilă a celibatului, atitudinea faţă de problema sexualităţii, locul femeilor şi al laicilor în ierarhia şi viaţa bisericii sunt tot atîtea sfidări ce nu şi-au primit răspunsul.

Personalitate complexă, papa Ioan Paul al II-lea a marcat ultimul sfert de veac de istorie. Rolul său în prăbuşirea comunis-mului, impactul său asupra integrării europeane şi a lărgirii spre est a UE, eforturile sale pentru pace şi dialog între popoare şi religii îl individualizează. Credincios misiunii sale pînă în ultima clipă, papa a dovedit că secolul al XX-lea nu a fost doar unul al terorii şi inumanului, ci şi al speranţei şi reconsiderării omului.