Austria relansează dezbaterea pe tema protejării băncilor sale în faţa pierderilor din CEE

Băncile austriece, care au devenit cei mai mari creditori din Europa Centrală şi de Est, urmează să revină asupra unei dezbateri vechi de un deceniu referitoare la cine plăteşte pentru falimentul unei subsidiare, a declarat unul dintre oficialii Băncii Naţionale a Austriei, transmite Bloomberg, conform Agerpres.

Potrivit autorităţilor austriece, ţările gazdă din Europa Centrală şi de Est ar trebui să gestioneze eventualele falimente ale subsidiarelor băncilor aus­triece şi să se asigure că eventualele costuri sunt acoperite cu obligaţiunile emise local, ceea ce ar proteja practic băncile mamă şi statul austriac, a declarat viceguvernatorul Băncii Naţionale a Austriei, Andreas Ittner, într-un interviu acordat Bloomberg.

"Această abordare corespunde cel mai bine cu structura băncilor austriece. Au subsidiare locale cu finanţare locală şi în consecinţă şi responsabilitatea ar trebui să fie una locală. Unităţile ar trebui să rămână ancorate la nivel local", susţine Andreas Ittner.

Pentru bancheri şi organismele de reglementare această dezbatere a mai avut loc odată după criza financiară globală. Atunci, Banca Naţională a Austriei a intervenit şi a impus unele limite cu privire la lichiditatea pe care băncile mamă de la Viena o pot transfera diviziilor lor din CEE, forţându-le practic pe acestea din urmă să îşi finanţeze creditele în principal cu depozite. Unele din statele din CEE au dat vina pe Austria pentru că le-a aruncat într-o criză a creditului. Însă Andreas Ittner susţine că această măsură a fost una prudentă. "Dacă o economie nu poate dezvolta suficientă finanţare locală pentru credite, este mai vulnerabilă la şocurile externe", a spus Andreas Ittner.

Chiar dacă, în prezent, economia regiunii Europei Centrale şi de Est este una mai robustă, disputa cu privire la cine plăteşte pentru falimentul unei bănci este identică. Aceasta în condiţiile în care legislaţia UE cu privire la falimentul băncilor impune pregătiri care au consecinţe chiar şi înainte de debutul crizei. Aceasta include două decizii cruciale: care ţară trebuie să se ocupe de faliment şi consecinţele sale şi cine acoperă costurile care rezultă.

Abordarea preferată de Austria este cea cunoscută sub denumirea de punc­te multiple de intrare (MPE), care func­ţionează în felul următor: dacă o subsidiară se confruntă cu grave probleme iar banca mamă nu este dispusă sau capabilă să o ajute, autorităţile din ţara gazdă intervin şi salvează partea sănătoasă a băncii în timp ce activele toxice sunt restructurate pe cheltuiala proprietarilor şi a unor creditori. Această abordare ar limita pierderile înregis­trate de băncile- mamă şi elimină ris­cul ca statul austriac să lanseze programe de salvare şi să acumuleze deficite bugetare.

Abordarea de tip MPE cere ca subsidiarele din străinătate ale băncilor austriece să fie înzestrate cu obligaţiuni care absorb pierderile, denumite MREL (Minimum requirements for own funds and eligible liabilities), res­pectiv cerinţe minime de fonduri proprii şi pasive eligibile, care ar urma să fie folosite la recapitalizare în cazul colapsului unei bănci, evitând astfel necesitatea ca guvernele să fie nevoite să achite nota de plată.

Însă unele din statele care găzduiesc subsidiare ale băncilor austriece cred că aceste obligaţiuni ar trebui achiziţionate de băncile-mamă. În replică, Ittner crede că acest lucru ar fi incorect. "Nu poţi să alegi o abordare de tip MPE dar apoi să forţezi băncile-mamă să cumpere toate obligaţiunile MREL. Aceasta ar fi o abordare dezechilibrată, pentru că autorităţile locale ar avea control deplin, în timp ce pierderile ar fi suportate de băncile-mamă", a spus Andreas Ittner. Oficialul de la Banca Naţională a Austriei a recunoscut faptul că în multe state din Europa de Est pieţele de obligaţiuni sunt într-un stadiu incipient şi ar fi greu de găsit investitori care să cumpere obligaţiuni de tip MREL. În acest caz, instituţii financiare precum Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare ar putea fi cumpărători de primă instanţă. Ar fi acceptabil pentru băncile- mamă să le cumpere pentru o perioadă limitată de timp, a apreciat oficialul austriac.

Andreas Ittner a refuzat să spună care sunt ţările din CEE cu care autorităţile austriece au cele mai dificile dis­cuţii. Băncile austriece se numără printre cei mai importanţi creditori în Cehia, Slovacia, România şi Croaţia. În orice caz, Ittner a avertizat că, în cazul în care solicitările autorităţilor nu sunt rezonabile, băncile ar putea să transforme subsidiarele în sucursale, ceea ce nu ar fi de dorit nici pentru Aus­tria, nici pentru ţările gazdă. "Acesta nu ar trebui să fie obiectivul nostru, dar băncile au această opţiune dacă se va ajunge în această situaţie", a spus Ittner.

Potrivit datelor oficiale, activele totale deţinute de diviziile din Europa de Est ale băncilor austriece se ridică la aproximativ 200 miliarde euro, echivalentul a două treimi din economia Austriei.