Aventura europeană a Marii Britanii

Pusă fără prea multe ocolişuri, întrebarea sună straniu: Cît mai este, Marea Britanie, europeană? În oricare colţ al Europei ar fi rostite, cuvintele şi semnul de întrebare de la capătul lor ar fi tratate drept prosteşti, ridicole, cel mult un joc nătîng de vorbe în jurul unei idei, nici ea prea clară. Cum s-ar putea să nu fie? Chiar dacă luăm la scărmănat doar ultimele patru secole şi tot ar fi de ajuns să ne convingem, relativ uşor, că "trufaşa insulă" şi politica ei, dezvoltarea economică şi parcursul proceselor sociale au creat mereu punţi de o parte şi de alta a faimosului "Canal". Iar pe ele au circulat, mereu, oameni (nu rareori sub forma de armate!), idei, inovaţii tehnologice, capitaluri şi afaceri. Există însă un loc unde această întrebare are sens, este dezbătută public şi face parte din agenda politică curentă şi de perspectivă: chiar Regatul Unit!

Întrebările britanicilor asupra sensului şi limitelor aventurii lor europene au atins pragul de stringenţă politică necesară pentru organizarea unui plebiscit. Era să zic plebicist! Caragiale, bată-l vina! Dar, dacă tot am venit la vorba Maestrului, să vedem nu "ce este un plebicist", ci ce este aceea "european". Oricît ar putea să pară de straniu pentru generaţiile care au atins pragul maturităţii sociale şi politice după încheierea Războiului Rece, în ciuda faptului că rădăcini trainice ale "ideii europene" pot fi identificate şi au fost dezvoltate ulterior în scrieri de filosofie politică, de politologie sau sociologie, începînd chiar din secolul al XVI-lea, pe tot parcursul modernităţii, realitatea dominantă, atît politic, cît şi ideologic, pe continentul "de la Urali la Atlantic", a fost cea a "statelor", iar nu a "Europei". Excepţia care a mai şubrezit regula intervine foarte tîrziu, după încheierea celui de-al doilea război mondial, cînd refacerea continentului şi eforturile pentru eliminarea definitivă a posibilităţii unui alt "război total" au impus, încet, dar sigur, proiectul construcţiei europene, fie şi în detrimentul principiilor sacro-sancte ale statalităţii şi suveranităţii naţionale. Succesul primelor etape politice şi economice ale construcţiei europene, consolidat la începutul anilor 70 ai secolului trecut, au transformat Europa spaţiilor compatibilizate, coordonate şi convergente, într-un pol de atracţie atît de puternic încît nu i-au mai putut rezista nici măcar britanicii, ca să nu mai spun de est-europeni, după restructurarea continentală de la începutul anilor 90. Încă de la aderarea la Comunităţile Europene, scena politică, dar şi, mai larg, societatea Marii Britanii au cultivat un solid euro-scepticism, au reclamat constant poziţii "speciale", privilegiate într-un anume fel, în raport cu regulile sistemului european în construcţie, de la reglementările aplicabile doar Marii Britanii, negociate pentru bugetul agricol, la clauza de "opt-out" impusă la semnarea Tratatului de la Maastricht şi, respectiv, la actualele cerinţe de revizuire a Tratatului de la Lisabona, temă fermă pe agenda premierului Cameron. Altfel spus, chiar şi atunci cînd, politic, s-a raliat proiectului european, Marea Britanie a ţinut să fie, şi nu doar din motive de orgoliu, un membru cu asterisc. Europeană, dar în felul ei! Cu limite şi opţiuni alternative. La nivel politico-strategic, spre exemplu, prin păstrarea "legăturii speciale" cu Statele Unite; la nivel politico-economic, asigurînd un statut special în cadrul UE, pentru "teritoriile de peste mări ale Coroanei"; la nivel politico-financiar, păstrînd cu gelozie independenţa şi rolul de pivot al pieţelor şi instituţiilor financiare de la Londra în noua lume a circulaţiei globalizate a capitalurilor. Pentru a sublinia, parcă, ascuţimea dezbaterilor despre limitele europeneităţii britanice, în fapt, ale participării sale în continuare la proiectul construcţiei europene, Premierul Cameron a aruncat gaz peste foc nu doar lăsînd să se înţeleagă, ci rostindu-se răspicat în Parlament: Marea Britanie nu exclude ieşirea din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului!!! Nu o doreşte, nu este un obiectiv, dar este o posibilitate jucată atît ca element tactic în negocierile privind alte cerinţe pentru revizuirea Tratatului de la Lisabona, cît şi ca element de manifest politic care reafirmă dorinţa Marii Britanii de a vedea reinstaurată supremaţia curţilor sale de justiţie asupra oricăror reglementări, ori sentinţe, ale instituţiilor europene, în materie de drepturi ale omului, respectiv respectarea, ori încălcarea lor. Cu acesta, aventura europeană a Marii Britanii pare să se apropie de sfîrşit. Şansele politice ale lui Cameron de a obţine pentru Regatul Unit revizuirea constituţiei europene nu sunt nule, dar nici prea mari! Cît despre acceptarea unei europeneităţi "a la carte", rezervată special Marii Britanii, şansele sunt nule. Părăsirea drumului european, început în 1973 şi continuat cu din ce în ce mai multe ezitări, pînă astăzi, se profilează tot mai pregnant în cîmpul şanselor mari de realizare. Marea Britanie ar putea pune capăt aventurii sale europene. Desigur, doar pentru a începe o nouă aventură, la capătul căreia, însă, oricare va fi drumul, trebuie, totuşi, să ofere un concept al europenităţii sale, de la dimensiunea politică, la cea economică şi de la cea culturală, la cea spirituală .