BAIL-IN Adevărul despre recenta decizie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitoare la "bail in"

În ultimele zile, în presa românească au fost publicate informaţii eronate, în legătură cu o recentă decizie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) legată de aplicarea "bail-in". Pentru a restabili adevărul privind decizia respectivă, voi încerca în rândurile următoare să decriptez înţelesul acesteia.

Informaţiile greşite difuzate într-o serie de publicaţii de presă autohtone îşi au sorgintea, în mare măsură, într-o postare de pe o reţea de socializare despre decizia mai sus amintită a CJUE. Potrivit postării, "Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis că directiva privind salvarea de la faliment a băncilor prin confiscarea depozitelor clienţilor este OK". Problema este că decizia CJUE din 19 iulie 2016 nu priveşte în niciun fel directiva UE privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit din 2014, ce stabileşte, printre altele, reguli privind implicarea în recapitalizarea internă ("bail in") a anumitor categorii de creditori ai băncilor, reguli ce au devenit aplicabile în statele membre de la 1 ianuarie 2016.

Decizia CJUE se referă la validitatea şi interpretarea anumitor articole din Comunicarea Comisiei Europene din 2013 privind aplicarea normelor privind ajutorul de stat în sectorul bancar, vezi i).

Acest text legislativ prevede că, în principiu, statele membre trebuie să obţină aprobare de la Comisia Europeană (CE) înainte de a putea acorda băncilor ajutor de stat, sub diferite forme: recapitalizare publică, preluare de active deteriorate, ajutor de salvare sub formă de capital, garanţii şi asistenţă naţională de lichiditate, ajutor de lichidare. Totodată, comunicarea introduce cerinţe întărite privind împărţirea costurilor de restructurare, înainte de a se putea recurge la ajutoare de stat. În principiu, ajutoarele de stat din partea statelor membre sub formă de capitalizare sau preluare de active deteriorate vor fi aprobate numai dacă va exista o împărţire adecvată a costurilor ("burden sharing") între acţionari, deţinătorii de capital hibrid şi creditorii subordonaţi (în primele faze ale crizei financiare declanşate în 2008 creditorii nu au avut obligaţia de a contribui la salvarea instituţiilor de credit, din raţiuni de stabilitate financiară).

Capitalul hibrid şi datoria subordonată sunt reprezentate de instrumente financiare care au caracteristici ce ţin, atât de produsele de tip datorie, cât şi de titlurile de participare la capital. În caz de insolvenţă sau de lichidare a entităţii emitente, titularii acestor instrumente sunt plătiţi după titularii de obligaţiuni obişnuite (clasice), însă înaintea acţionarilor. În schimbul riscului financiar astfel asumat de titularii lor, aceste instrumente financiare, care reprezintă investiţii şi nu depozite, beneficiază de un randament mai ridicat.

La punctul 45, Comunicarea CE permite şi excepţii de la regulile de împărţire a costurilor de restructurare, dar numai atunci când există un risc pentru stabilitatea financiară sau pentru a se preveni "rezultate disproporţionate", vezi ii).

Potrivit Comunicării CE din 2013, contribuţiile de la titularii de creanţe cu rang prioritar (în special, depozite garantate, depozite negarantate, obligaţiuni bancare obişnuite şi alte creanţe cu rang prioritar) nu vor fi cerute pentru aprobarea ajutorului de stat.

De asemenea, în aplicarea Comunicării CE, trebuie respectat principiul că niciun creditor nu trebuie să fie dezavantajat. Prin urmare, creditorii subordonaţi nu ar trebui să primească din punct de vedere economic decât valoarea pe care ar fi avut-o instrumentele lor în cazul în care nu s-ar fi acordat niciun ajutor de stat.

De precizat că regulile privind recapitalizarea internă ("bail-in") din directiva europeană privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit (directiva BRR), în vigoare din 1 ianuarie 2016, merg mult mai departe decât cerinţele de ajutor de stat privind împărţirea costurilor de restructurare. Aceste reguli, implică nu numai includerea în recapitalizarea internă a creanţelor acţionarilor şi a datoriei subordonate ("junior debt"), ci şi a unei părţi din datoria cu rang prioritar ("senior debt"), până la pragul de 8% din totalul datoriilor şi capitalurilor proprii ale băncii, înainte ca sprijinul public să poată fi posibil.

Revenind la decizia CJUE ce face obiectul prezentei analize, trebuie să arătăm că ea are legătură cu o solicitare a Curţii Constituţionale din Slovenia, de a se pronunţa asupra validităţii şi interpretării anumitor articole din Comunicarea Comisiei Europene din 2013. Instanţa slovenă a fost sesizată, la rândul ei, de investitori privaţi care susţin că au fost obligaţi să participe la rezolvarea crizei bancare din Slovenia în anul 2013. Aceştia contestă dreptul CE de a cere ca injecţia de fonduri publice să fie condiţionată de preluarea de pierderi de către deţinătorii de datorie subordonată. Decizia CJUE din 19 iulie 2016 arată că această Comunicare a Comisiei privind ajutoarele de stat pentru sectorul bancar este validă şi că "în particular împărţirea costurilor de către acţionarii şi creditorii subordonaţi ca o cerinţă pentru autorizarea de către Comisie a ajutoarelor de stat pentru o bancă cu un deficit de capital nu este contrară legislaţiei UE".

Faţă de cele de mai sus, afirmaţiile că CJUE a decis că băncile pot fi salvate de la faliment prin CONFISCAREA depozitelor clienţilor sunt complet nefondate şi sunt de natură de a induce confuzie într-un domeniu deosebit de sensibil pentru publicul larg.

Este incorectă şi echivalarea recapitalizării interne cu confiscarea depozitelor populaţiei (în acest context, se fac referiri la "bănuţii" pensionarilor, despre care se susţine că ar fi în pericol). O astfel de abordare este greşită, întrucât depozitelor acoperite (cele în sumă de până la 100.000 de euro - pe deponent şi pe bancă - protejate de Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare), indiferent că sunt ale persoanelor fizice sau ale firmelor, nu li se întâmplă nimic. Aceste depozite sunt excluse prin efectul legii de la recapitalizarea internă. Mai mult, recapitalizarea internă utilizează "principiul cascadei", ce implică participarea la absorbţia pierderilor băncii mai întâi a categoriilor de creditori care au investit în instrumente mai riscante (şi cu randament mai mare). Deponenţii persoane fizice cu depozite peste pragul de 100.000 de euro beneficiază de o protecţie suplimentară, întrucât vor fi implicaţi în recapitalizarea internă numai dacă contribuţia altor creditori nu a fost îndestulătoare pentru rezolvarea situaţiei băncii. Să mai subliniem că alternativa la rezoluţia bancară este falimentul. În acest context, potrivit măsurii de siguranţă înscrise în Legea nr. 312/2015, cunoscută sub denumirea de "niciun creditor mai defavorizat" (engl. no creditor worse-off - NCWO), în cazul în care se aplică recapitalizarea internă, autoritatea de rezoluţie va avea în vedere ca acţionarii şi creditorii implicaţi în aceasta (deci şi deponenţii) să nu suporte pierderi mai mari decât cele pe care le-ar fi înregistrat dacă instituţia ar fi fost lichidată prin procedura de insolvenţă. Dacă apar totuşi astfel de pierderi, acţionarii şi creditorii au dreptul la compensaţia corespunzătoare din partea Fondului de Rezoluţie, administrat de Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, în baza unei evaluări făcute de un evaluator independent.

S-a mai vehiculat ideea că decizia CJUE privind solicitarea investitorilor privaţi din Slovenia va afecta modul de rezolvare a problemelor bancare din Italia, primul ministru Renzi urmând a fi obligat să ia banii deponenţilor ca să salveze băncile. Sunt de acord că decizia CJUE complică negocierile în curs dintre guvernul italian şi CE referitoare la posibile ajutoare de stat pentru sectorul bancar italian, dar nu cred că banii deponenţilor vor fi afectaţi. Directiva BRR permite flexibilitate în anumite condiţii, astfel încât statul italian poate recurge la un alt instrument prevăzut de aceasta, intitulat "recapitalizare preventivă" vezi iii), fără a mai declanşa procedura de rezoluţie şi cerinţa asociată de recapitalizare internă a datoriilor în valoare de 8% din totalul datoriilor şi capitalurilor proprii ale băncii în cauză. În acest fel, banii deponenţilor vor rămâne neatinşi. Totuşi şi în acest caz, rămân valabile cerinţele privind ajutorul de stat legate de împarţirea costurilor ("burden-sharing") pentru datoria de rang junior, pe care o deţin micii investitori italieni. Potrivit datelor vehiculate în presa financiară internaţională, aceştia au obligaţiuni emise de băncile italiene în valoare de 187 de miliarde de euro, din care aproximativ 30 de miliarde de euro reprezintă titluri subordonate. Impunerea de pierderi micilor deţinători de obligaţiuni subordonate cu siguranţă e de natură de a provoca complicaţii pentru primul ministru Renzi, cu câteva luni înainte de votul privind reforma constituţională de care depinde viitorul său politic. O excepţie şi de la aceste cerinţe ar putea fi făcută prin invocarea punctului 45 din Comunicare (amintit mai sus), dar este greu de crezut că aprobarea ajutorului de stat va putea fi obţinută când împarţirea costurilor ("burden-sharing") a fost deja aplicată de ţări ca Spania, Grecia şi chiar de Italia anul trecut. Oricum opţiunea recurgerii la o astfel de exceptie rămâne potenţial deschisă. Analişti financiari importanţi văd însă ca adecvată, aplicarea "burden-sharing"-ului, urmată de compensarea investitorilor de retail, în cazul in care se va demonstra ca aceştia au fost supuşi vanzărilor abuzive ("miss-selling"). De asemenea, ar putea fi posibile şi anumite soluţii (parţiale) cu implicarea sectorului privat pentru a se evita cerinţele de împărţire a costurilor presupuse de regulile de ajutor de stat, dar acestea sunt relativ complicate.

i) Comunicarea Comisiei privind aplicarea, de la 1 august 2013, a normelor privind ajutoarele de stat pentru măsurile de sprijin în favoarea băncilor în contextul crizei financiare ("Comunicarea privind sectorul bancar"), (JO C 216, 30.07.2013).

ii) Potrivit Comunicării, această derogare s-ar putea aplica în cazurile în care valoarea ajutorului care trebuie primit este mică în comparaţie cu activele ponderate la risc şi deficitul de capital a fost redus în mod semnificativ, în special prin măsurile de majorare a capitalului prevăzute la punctul 35 al acesteia. De asemenea, s-ar putea evita rezultatele disproporţionate sau un risc pentru stabilitatea financiară prin reexaminarea ordinii în care sunt aplicate măsurile de acoperire a deficitului de capital.

iii) Acordarea de sprijin financiar extraordinar pentru a se evita sau a se remedia o perturbare gravă a economiei şi a menţine stabilitatea financiară nu reprezintă o condiţie de declanşare a rezoluţiei. O formă de astfel de sprijin este constituită de un aport de capital sau de achiziţionarea de instrumente de capital la preţuri care nu conferă un avantaj instituţiei de credit (care este solvabilă). Sprijinul este temporar şi preventiv, este condiţionat de aprobarea finală în temeiul cadrului privind ajutorul de stat al UE şi se limitează la aportul de capital necesar pentru a soluţiona deficitul de capital a cărui existenţă a fost stabilită în cadrul simulării situaţiilor de criză, la nivelul Uniunii Europene, Mecanismului Unic de Supraveghere sau naţional (după caz).

Articol preluat de pe www.opiniibnr.ro.