Banalizarea barbariei

Opusul barbariei este civilizaţia. Organizarea barbariei este simplă. O singură lege: "legea" forţei, a violenţei fără reguli sau margini, pusă să lucreze în favoarea celui mai puternic. De aici decurg toate. Puterea se organizează în clanuri, haite sau armate de pradă şi asigură cele necesare vieţii, luxului şi supraluxului, luînd de la alţii. Cu forţa sau sub ameninţarea forţei. E acelaşi lucru. Nu e nevoie de nici o organizare economică. De nici un fel de lanţuri de producţie. Suficiente lanţurile de fier, cu zale sigure, pentru cei ce vor deveni robi. Adevărat, e nevoie de săbii, suliţe şi topoare împlîntate viguros în piepturile sau scăfîrliile celor care îndrăznesc să reziste, să se opună aplicării totale şi nerestrictive a jafului, a legii celui mai puternic. Şi, mai e nevoie, desigur, de haznale mari, unde să fie depozitată sigur, prada. După care, petrecerea poate să înceapă. Şi să dureze. Cît? Pînă se împuţinează osînza şi e nevoie de alte incursiuni de pradă. Regula socială de aur: "ce-i al tău, e al meu şi ce-i al meu, e doar al meu". Cît despre costurile şi pierderile umane rezulate din încăierările şi bătăliile de pradă, regula e şi în acest caz simplă: "ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm"!! Ăi de sus, au întotdeauna o cale de scăpare! Civilizaţia este, în schimb, complicată. În afara structurilor complexe de care este nevoie pentru a realiza diviziunea muncii şi producţia celor necesare vieţii (şi luxului!), e nevoie de reţele, la fel de complicate, de schimb şi de cooperare, iar mai presus de toate este nevoie de Lege şi de legi. De instituţii capabile să susţină maşinăria vieţii sociale, să penalizeze oportun şi eficace încălcare legilor, să restabilească viabiliatea şi domnia dreptului împotriva bunului plac şi a violenţei. Civilizaţiile, într-o formă sau alta, cultivă umanismul, respectul pentru familie, copii şi femei, pentru viaţă şi bunurile care asigură vieţuirea socială minimalist conflictuală, cultivă artele şi transformă creaţiilor artistice în valori sociale.

Esenţialmente, barbariile sunt societăţi cu mobilitate spaţială accentuată, dacă nu chiar exacerbată, în timp ce civilizaţiile, bazate pe structuri urbane şi comunităţi rurale adiacente, tind să fie sedentare. Istoria lumii s-a scris în competiţia şi înfruntările dintre aceste două tipuri mari, fundamental opuse, de organizare. Şi, ar fi fost o istorie cît se poate de simplă, dacă împărţirea aceasta ar fi tranşantă şi stabilă. Dacă bariera dintre cei doi poli nu ar putea fi trecută niciodată. Din păcate, nu este aşa. Stăpînii, elitele puterii unor societăţi civilizate, altfel dezvoltate şi foarte dezvoltate, au rîvnit şi la beneficiile acţiunilor de pradă. Aşa s-a născut, relativ devreme în istoria cunoscută a umanităţii, funcţia predatorie a statului. O funcţie creată iniţial pentru a fi exercitată în raport cu comunităţi externe dar care, cu timpul, a căpătat repede şi valenţa internă. Funcţia predatoare a statului în raport cu proprii cetăţeni! Adevărata şi complicata istorie a lumii nu este nimic altceva decît consemnarea etapelor şi a formelor în care acest hibrid monstruos al pseudo-civilizaţiei a fost inventat, cultivat, răspîndit şi dezvoltat, pînă la parametrii hipertrofiei monstruose din zilele noastre.

Aici ne-a găsit "Saltul mortal" al lui Putin. Şi, nu este nici un motiv să ne arătăm prea miraţi. Rusia nu a cîştigat niciodată supremaţia în competiţia de putere din interiorul civilizaţiei occidentale la care a fost rataşată tîrziu, începînd cu secolul al XVII-lea. Chiar dacă a avut pe etape şi compartimente rezultate notabile, chiar de vîrf, Rusia nu a putut domina nici competiţia economică, nici pe cea ştiinţific-tehnologică, nici pe cea militară, cu atît mai puţin pe cea a prestigiului şi atractivităţii asociate modelelor sociale şi de guvernare. După 1990, Rusia a fost obligată să admită că nu are nici o şansă să cîştige competiţia nici cu noul centru de putere, China. I-a rămas o singură soluţie. Reconfigurarea în spaţiul şi modelul barbariei. Adevărul i-a scăpat zilele trecute printre buze ministrului apărării din Rusia. Extinderea teritorială, adică soluţia barbariei, a fost întotdeauna suportul existenţei şi al dezvoltării Rusiei. Moştenirea cea grea a clicii oligarhice care l-a adus la putere pe Putin şi îi susţine regimul este cutremurătoare. Ea întăreşte şi legitimează pentru cel puţin următoarele două-trei generaţii de cetăţeni ai Rusiei alegerea barbariei în detrimentul civilizaţiei. Mesajul putinismului este limpede şi convingător pentru milioane de ruşi: Pe noi, barbaria ne mai poate salva. Pe ei, în schimb, sigur îi va distruge! E singura noastră şansă!

La această răspîntie, elitele puterii din spaţiul occidental vor trebui să facă şi ele o alegere. Tranşantă. Cu adevărat istorică, civilizaţională. Susţinerea în continuare a modelului aberant al pseudo-civilizaţiei bazată pe existenţa legală şi activităţile distructive ale statului predator este posibilă, dar nu are decît un singur final previzibil: distrugerea socială extinsă. Poate chiar anihilarea totală. Prin implozie, prin explozie, ce mai contează!? Alternativa raţională ar fi deschiderea spre o coerentă şi sustenabilă soluţie de civilizaţie autentică, din care componenta predatorie să fie definitiv şi total înlăturată. Mijloace există, soluţii există. Vestea proastă este aceea că actualele elite ale puterii, nu doar în Rusia, nu doar în Occident, ci în toate orizonturile globale ale puterii sunt sub influenţa masivă a drogului soluţiilor predatoare. Să construieşti este greu şi pe deasupra presupune o ierarhie a competenţelor sociale din care aceste elite nu au cum să facă vreodată parte. Cere o chemare anume, spirituală. Adînc spirituală. Ea lipseşte deocamdată cu desăvîrşire din societăţile în care se formează aceste elite. De aceea, nota dominantă a spaţiului intern şi internaţional a devenit banalizarea barbariei.