Băncile centrale conduc economia către o "zombificare" globală

Riscul ca băncile centrale să conducă economia mondială către o perioadă de stagnare este tot mai evident. Atât scăderile considerabile ale estimărilor de creştere, cât şi aşteptările băncilor centrale privind PIB-ul şi inflaţia, dar şi principalii indicatori directori indică o economie mult mai slabă.

Progresul de stimulare a economiei de către China care încurajează creşterea activelor riscante, cât şi datele macroeconomice slabe care sunt ignorate de pieţe, presupunând că toate vor fi îmbunătăţite în a doua jumătate a anului, sunt factori care pot declanşa evenimente asemănătoare cu 2008.

Totodată, curbele de randament se inversează. 15 economii au acum randamente la 30 de ani mai mici decât ratele dobânzilor overnight ale LIBOR, iar cifra datoriei la scadenţă negativă se ridică la 11 trilioane de dolari, sunt alte semne care prevestesc o criză financiară, potrivit Zerohedge.

Represiunea financiară este la maxim, în timp ce indicatorii de vârf arată un risc tot mai mare de recesiune.

În primul trimestru al anului 2019, acţiunile au adăugat 9,3 miliarde de dolari în capitalizarea bursieră.

În ceea ce priveşte valoarea obligaţiunilor, acestea au câştigat aproximativ 2 trilioane de dolari.

Între timp, Indicele Conference Board (n.r. indice destinat să prevadă o activitate economică viitoare, care se calculează din valorile a zece variabile-cheie. Aceste variabile scad înainte de o recesiune şi cresc înainte de o expansiune), care face referire la principalii indicatori din piaţă a scăzut pentru economiile importante. Indicele Citigroup Economic Surprise (n.r. care arată modul în care progresează datele economice în raport cu previziunile consensuale ale economiştilor de piaţă) a scăzut şi el, în special în luna martie, în pofida unei mici deprecieri în zona euro la începutul anului.

Creşterea comerţului global, comenzile pentru echipamente mecanice şi indicii de fabricaţie rămân la nivelul unei valori slabe, în timp ce datoria globală creşte până la un record de 244 trilioane de dolari, potrivit Băncii Reglementelor Internaţionale şi a IIF.

Diferenţa faţă de criza din Asia sau cea din 2008 este că de data aceasta riscul este ascuns în bilanţurile băncilor centrale care vor continua să facă acest lucru.

Conform Zerohedge, dacă riscul este ascuns sub creşterea masei monetare, ar trebui să ne facem griji, deoarece finalul nu este unul în stilul celui din 2008, ci o "zombificare" (n.r. o economie ce nu se poate autosuţine, fiind dependentă de sprijinul băncilor centrale) lentă, şi de neoprit a economiei globale.

Investitorii sunt forţaţi să obţină active mai riscante pentru profituri mai reduse. Extinderea sectoarelor productive în favoarea sectoarelor subvenţionate de guvern accelerează, iar viteza de transmitere a banilor scade. În acelaşi timp, creşterea productivităţii se prăbuşeşte. Economiştii de masă salută nebunia represiunii financiare cu scuza "inflaţiei", în timp ce cetăţenii din întreaga lume se plâng şi demonstrează opusul prin creşterea cos­tului vieţii. Intensificarea represiunii financiare sub scuza "nu există inflaţie" este mantra cea mai absurdă. Este ca şi cum aţi rula o maşină la viteză maximă pe o autostradă sub premisa că "nu am făcut accident încă", mai scrie Zerohedge.

Mulţi economişti apără "zombificarea" economiilor sub o premisă socială falsă. Argumentul este următorul: Ce este rău în urma exemplului Japoniei? Are şomaj scăzut, datoria este ieftină şi economia supravieţuieşte des­tul de bine. Este un contract social şi datoria nu contează.

Totuşi, nimic nu este în regulă cu acest argument. Şomajul scăzut al Japoniei nu are nimic de-a face cu politica monetară şi fiscală, datorită demografiei ridicate şi lipsei imigraţiei. Cos­tul scăzut al datoriei Japoniei nu este o binecuvântare. Este rezultatul utilizării economiilor cetăţenilor pentru a perpetua un sistem aproape Ponzi (n.r. operaţiune investiţională frauduloasă ce implică plata unor profituri deosebit de mari, unor investitori de pe urma unor fonduri investite de alte persoane şi nu de pe urma veniturilor pe care afacerea le-a generat în realitate) care nu împiedică ţara să cheltuiască mai mult de 20% din bugetul său pentru cheltuielile cu dobânzile. Este o politică masivă care transferă riscul către generaţiile viitoare.

Această maşină de datorii nesfârşită face economia mai puţin dinamică, iar stagnarea este garantată. Dar forţa yenului şi costul scăzut al datoriei japoneze sunt susţinute doar de nivelul ridicat al rezervelor internaţionale şi de fluxurile financiare puternice ale ţării. Japonia îşi menţine dezechilibrele, deoarece este unul dintre puţinele state care au întreprins această politică concentrată de "zombificare". Acest lucru nu poate fi transferat în restul lumii, deoarece rezultatul nu ar fi stagnarea economiei aşa cum s-a întâmplat în Japonia, ci lanţul de criză în stilul argentinian.

Faptul că Japonia a supravieţuit două decenii în stagnare prin intermediul unor politici keynesiene greşite nu ar trebui să fie o scuză pentru a face acelaşi lucru, ci o oportunitate de a face contrariul.

"Combinaţia actuală din unele ţări a bilanţurilor puternice ale băncilor centrale şi slabe ale guvernelor este îngrijorătoare, acolo unde factorii de decizie fiscală se uită spre băncile centrale ca parte a soluţiei lor. Riscul este ca bilanţurile băncilor centrale să devină, de asemenea, slăbite, şi încrederea să scadă", a precizat James McCormack, directorul diviziei de ratinguri suverane de la Fitch.

Băncile centrale pot avea un spaţiu de manevră mai crescut în ceea ce priveşte credibilitatea politicii în dezbaterea care a început deja, dar "guvernele au de multe ori autoritatea legală de a-şi impune voinţa", arată analiza Fitch.

Banca centrală poate emite monedă şi se bazează "pe încredere, mai presus de toate", a atras atenţia reprezentantul agenţiei de rating. Încrederea, la rândul său, se bazează pe un bilanţ solid şi prudenţă în gestionarea tuturor aspectelor legate de finanţele băncilor centrale şi ariile de responsabilitate ale politicii monetare.