Băncile centrale sunt "condamnate" să ignore inflaţia până când va fi prea târziu

Se pare că aşteptările inflaţioniste se "adaptează" rapid la nivel global, în timp ce marile bănci centrale încearcă să ne convingă că nu sunt motive de îngrijorare, deoarece sunt gata să acţioneze eficient pentru a-şi îndeplini misiunea de asigurare a stabilităţii preţurilor.

Este evident că astfel de promisiuni nu au nicio credibilitate, însă nu prea mai există opţiuni, iar acum toată lumea se preface că ar putea fi altfel, după mai bine de un deceniu de politici monetare absurde şi lipsite de rezultate economice, în afara unei bule spe­culative fără precedent istoric. "Un salt temporar al inflaţiei nu m-ar surprinde, însă nu cred că elementele ciclice ale fenomenului inflaţionist vor fi persistente", a declarat Robert Kaplan, preşedintele Federal Reserve Bank of Dallas, într-un interviu acordat tele­viziunii Bloomberg.

Din păcate, fostul bancher de la Goldman Sachs nu aminteşte că saltul se referă la rata inflaţiei, iar caracterul său temporar implică, totuşi, efecte permanente asupra indicelui preţurilor şi a puterii de cumpărare a monedei.

Nu este, deci, de mirare că preţurile materiilor prime cresc sincronizat şi accelerat, pe fondul "dereglării" lanţurilor globale de aprovizionare şi distribuţie. În fond, acest segment al pieţei se află în prima linie de impact a diluării valorii unităţilor monetare.

Financial Times scrie că băncile de pe Wall Street recomandă clienţilor să-şi crească expunerile pe materiile prime, în condiţiile în care tot mai multe voci de pe piaţă consideră că ne aflăm la începutul unui nou "super-ciclu", alimentat de programele de stimulare fiscală şi de deschiderea economiilor odată cu extinderea programelor de vaccinare la nivel global.

O ştire recentă de la Bloomberg arată că investiţiile în fondurile de obligaţiuni indexate cu inflaţia (TIPS, Treasury Inflation-Protected Securities) cresc foar­te rapid, în condiţiile în care "traderii se pregătesc pentru inflaţie".

Intrările în instrumente ETF structurate din obligaţiuni indexate au fost de aproape 3,5 miliarde de dolari în prima lună a anului curent, un nou record conform datelor de la Bloomberg, în timp ce ieşirile din fondurile de obligaţiuni guvernamentale clasice au fost de circa 3 miliarde şi de aproape 11 miliarde în ultimele trei luni.

Impactul noii tendinţe a fost deosebit de puternic pe piaţa obligaţiunilor guvernamentale americane, unde panta curbei randamentelor a crescut puternic în ultimele luni (vezi graficul).

Astfel, diferenţa dintre randamentul obligaţiunilor de 30 de ani şi 5 ani a urcat până la 1,5 puncte procentuale, cel mai ridicat nivel din vara anului 2015, în timp ce diferenţa dintre randamentul obligaţiunilor de 20 de ani şi 2 ani a crescut până la 1,1 puncte procentuale, cel mai ridicat nivel din primăvara anului 2017.

Pe fondul creşterii semnificative a duratei obligaţiunilor, un indicator al senzitivităţii preţului la schimbarea dobânzilor, pierderile rezultate de pe urma creşterii randamentelor pot fi extrem de mari, mai arată Bloomberg. Efectele negative se vor extinde şi la nivelul preţului acţiunilor, în special pentru companiile din sectorul noilor tehnologii.

Scott Peng, director de investiţii la Advocate Capital Management, consideră că "se apropie o furtună perfectă a creşterii dobânzilor", conform declaraţiilor sale pentru Bloomberg, şi estimează că randamentul obligaţiunilor americane de 10 ani poate atinge 2,53% până la sfârşitul anului, de la 1,2% în prezent.

"Investitorii în obligaţiuni trebuie să se pregătească pentru inflaţie, mai ales că pe piaţa titlurilor cu venit fix nu mai există potenţial pentru creşterea valorii", a declarat şi Dan Fuss, un veteran al pieţei obligaţiunilor din SUA, pentru Bloomberg.

Creşterea randamentelor de pe pieţele titlurilor cu venit fix nu va fi determinată, însă, de acţiuni ale marilor bănci centrale pentru temperarea presiunilor inflaţioniste.

Nivelul fără precedent al datoriilor, atât în sectorul privat cât şi în cel public, face imposibilă anunţarea unor majorări ale dobânzilor, chiar dacă ar fi vorba doar despre gesturi simbolice. Cu alte cuvinte, băncile centrale sunt "condamnate" să ignore inflaţia oricât de mare ar fi deprecierea unităţilor monetare, mai ales că efectul direct este reducerea poverii reale a datoriilor.

Din nefericire, pe lângă preţurile de consum va creşte şi preţul plătit, în termeni ai dezvoltării sustenabile şi ai alocării eficiente a resurselor reale din economie, pentru "ghidarea" în această fundătură prin politicile monetare şi fiscale iresponsabile.

Larry Summers, fost Secretar al Trezoreriei SUA în administraţia Clinton şi profesor de economie la Universitatea Harvard, a avertizat recent, într-un editorial din Washington Post, că "programul de stimulare economică poate declanşa presiuni inflaţioniste cum nu am mai văzut de o generaţie, cu implicaţii majore pentru valoarea dolarului şi stabilitatea financiară".

În ciuda reputaţiei sale în cadrul Partidului Democrat, fostul economist-şef al Băncii Mondiale este acum atacat deschis de o serie de membri democraţi ai Congresului pentru lipsa sa de încredere în programul noului preşedinte.

Aceasta nu schimbă cu nimic datele problemei. Încrederea nu este suficientă, sunt necesare şi măsuri dure, pe care nimeni nu doreşte să le aplice.

"Măsurile de stimulare de o asemenea magnitudine reprezintă paşi în necunoscut, iar pentru credibilitate sunt necesare monitorizarea atentă a consecinţelor şi capacitatea de ajustare a politicilor", a mai subliniat profesorul Summers.

Dar mai este cineva interesat de consecinţe?

"Având în vedere angajamentele asumate de Fed, negarea de către oficialii administraţiei chiar şi a posibilităţii inflaţiei şi dificultăţile de mobilizare a sprijinului Congresului pentru creşterea impozitelor sau reducerea cheltuielilor, există riscul ca aşteptările inflaţioniste să crească brusc", mai scrie profesorul de la Harvard.

Afirmaţiile sale arată că autorităţile monetare şi fiscale americane au ajuns în situaţia în care nu mai dispun de mijloace pentru aplicarea unor politici economice, în condiţiile în care însăşi noţiunea de politică economică pare că nu mai are niciun sens.

Acum se mai poate încerca doar atenuarea procesului de "dizolvare" a actualului "echilibru", unul extrem de instabil şi cu "perioada de înjumătăţire" necunoscută.