BNR proclamă necesitatea reformelor structurale, dar le blochează sistematic prin politica monetară

Au fost suficienţi doar câţiva ani pentru ca economia României să ajungă de la "cea mai bună situaţie macroeconomică din ultimii 26 de ani" la dezechilibre substanţiale, mai ales externe.

La prima vedere totul merge foarte bine, mai ales dacă privim doar către şomaj sau creşterea economică, însă toate semnalele de pe "tabloul de bord" par să indice o "supraîncălzire" foarte periculoasă, care se manifestă într-un context internaţional deosebit de dificil şi marcat de incertitudini majore.

Dezechilibrele nu au apărut de nicăieri. Ele au fost "promovate" eficient prin politica monetară a BNR şi politicile fiscale ale guvernelor din ultimele decenii, iar rezultatul îl reprezintă creşterea mult mai rapidă a masei monetare şi a creditării în comparaţie cu PIB-ul exprimat în preţuri curente, o măsură a capacităţii de rambursare a creditelor.

Conform datelor oficiale de la INS şi BNR, din 1995 până la sfârşitul anului trecut, creditul privat (gospodării plus companii nefinanciare) a cres­cut de peste 200 de ori, în timp ce PIB-ul nominal a crescut de circa 125 de ori, pe fondul unei creşteri de peste 330 de ori a masei monetare în sens restrâns (M1), care include numerarul din circulaţie şi depozitele overnight (vezi graficul 1).

Acesta a fost "mediul" care a permis intrarea deficitului comercial pe o traiectorie de creştere exponenţială din 2003 până în 2008 şi reluarea tendinţei nesustenabile în ultimii 5 ani (vezi graficul 2).

În ceea ce priveşte deficitul comercial şi cel de cont curent, creşterea acestora reflectă, de fapt, adâncirea deficitului bugetar.

Profesorul american Steve Hanke, de la Johns Hopkins University, a abordat recent problema în revista Forbes, pe fondul războiului comercial dintre China şi SUA.

După ce a subliniat că deficitul comercial este egal cu suma excedentului investiţiilor faţă de economisire din sectorul privat şi a diferenţei dintre cheltuielile guvernamentale şi veniturile din taxare, concluzia lui Hanke este că "deficitul comercial este doar imaginea în oglindă a ceea ce se întâmplă în economia SUA".

O astfel de dinamică se va înregistra la nivelul oricărei economii, inclusiv la nivelul economiei noastre, care nu beneficiază, din păcate, de privilegiul exorbitant de a emite principala monedă de rezervă internaţională.

Concluzia profesorului de la Johns Hopkins este că o creştere a deficitului bugetar se va transforma în creştere a deficitului comercial câtă vreme deficitele fiscale nu sunt compensate de creşterea economisirii în raport cu investiţiile private.

Există condiţii pentru o astfel de evoluţie la nivelul economiei noastre? Întrebarea este retorică, desigur.

Acesta este şi motivul pentru care în minuta ultimei şedinţe de politică monetară a BNR s-au lansat avertismente cu privire la necesitatea reformelor structurale şi a ajustării controlate a deficitului de cont curent.

Menţinerea tendinţei de adâncire a deficitului de cont curent este "de natură să inducă riscuri la adresa inflaţiei, pe calea cursului de schimb, dar şi la adresa sustenabilităţii creşterii economice", după cum se mai arată în documentul BNR, unde se remarcă să faptul că "pe parcursul primelor luni ale anului, rata anuală a inflaţiei a mers consistent în sens opus previziunilor".

Atunci cum mai este stabilit cadrul de politică monetară? Ce mai înseamnă ţintirea inflaţiei? Mai au vreo însemnătate datele macroeconomice pe baza cărora se evaluează performanţa atingerii obiectivelor de politică monetară?

Este adevărat că "nici o bancă centrală nu poate rezolva de una singură problemele complexe ale unei ţări", după cum scria un cititor al ziarului BURSA, pe marginea unui articol dedicat eşecului politicii monetare a BCE, însă instrumentele aflate la dispoziţia sa au o influenţă crucială asupra alocării resurselor dintr-o economie.

În plus, forţarea scăderii dobânzilor şi menţinerea lor aproape de minimul istoric pentru o perioadă îndelungată va conduce inevitabil la schimbări ale structurii economiei, mai ales în ceea ce priveşte decizia de alocare a capitalului către sectoare mai mult mai puţin intensive din acest punct de vedere.

O astfel de structură economică este foarte greu de corectat printr-o abordare de tip top-down, adică prin reglementări ale autorităţilor, deoarece nu există baza informaţională de plecare, în condiţiile în care manipularea preţului banilor, adică a dobânzilor, este urmată, inevitabil, de alterarea profundă a semnalelor oferite de celelalte preţuri dintr-o economie.

Mai mult, responsabilitatea suplimentară a BNR este dată şi de faptul că de la politicieni nu există niciun fel de aşteptări, pe când acestea sunt supradimensionate în cazul Băncii Naţionale, mai ales pe fondul nenumăratelor laude de sine ale conducătorilor instituţiei, în special referitoare la profesionalismul angajaţilor.

Apelul pentru reforme structurale este, oricum, tardiv. De ce ar crede cineva că vor fi luate măsuri pentru reformele structurale, când acest lucru nu se întâmplă nici în zona euro, iar motivaţiile politicienilor sunt pervertite de sprijinul implicit oferit de banca centrală?

După aproape 7 ani de la promisiunea lui Mario Draghi că "BCE va face totul pentru păstrarea euro", preşedintele Băncii Centrale Europene încă mai subliniază importanţa reformelor structurale în declaraţiile sale şi avertizează cu privire la efectele deosebit de negative ale întârzierii acestora. Dacă în Europa "civilizată" se întâmplă aşa ceva, atunci care mai pot fi aşteptările din această parte a Europei?

Într-un discurs din noiembrie 2018, Jens Weidmann, preşedintele Bundesbank, sublinia că "băncilor centrale li s-a acordat independenţa doar pentru asigurarea stabilităţii preţurilor, deci independenţa implică o interpretare restrânsă a mandatului".

Din păcate, nici în Europa şi nici la noi acest principiu nu mai este respectat, în condiţiile în care dobânzile stau bine închise în "trusa cu instrumente" de politică monetară, deoarece utilizarea lor ameninţă direct solvabilitatea guvernelor şi a unei părţi semnificative a sectorului privat.

Tot atunci, preşedintele Bundesbank a amintit un proverb chinez, care spune că "atunci când bate vântul schimbării, unii construiesc ziduri, iar alţii construiesc mori de vânt".

Autorităţile noastre monetare şi fiscale au fost preocupate doar să construiască ziduri în ultimele trei decenii. Acum vântul schimbării s-ar putea dovedi mult prea puternic pentru o economie slăbită de politici iresponsabile.

Oare suntem pregătiţi pentru momentul în care BNR va pierde controlul asupra costurilor de finanţare?