Bonjour tristesse

Foarte probabil ca Nicolas Sarkozy să fi citit romanul lui Francois Sagan. Nimeni nu se gîndeşte la tristeţe, însă, tocmai în momentele de glorie. Ar trebui! Aceasta este morala lecturii! Chiar şi cînd este vorba de lectura evenimentelor politice, se pare.

După al doilea tur de scrutin al legislativelor din Franţa, "le temp est a la raison!" Sau, mai pe româneşte, a venit vremea ca noul preşedinte, îmbătat de succesul care l-a adus la Elysee, să coboare cu picioarele pe pămînt. Politica este un şir neîntrerupt de bătălii şi nimeni nu le cîştigă pe toate. Într-o întorsătură care mai are precedent, în oglindă, la alegerile din 1983, electoratul francez a decis că în loc de un parlament cu o zdrobitoare majoritate prezidenţială, doreşte unul mai echilibrat, cu o stîngă "condamnată" la opoziţie, dar care să-şi poată exercita mandatul. Adică să fie credibilă şi să poată ameninţa sau chiar cenzura proiectele guvernării de dreapta. Această schimbare de atitudine, petrecută în doar o săptămînă, între cele două tururi de scrutin, nu a fost prevăzută de sondajele electorale, ca să nu mai spunem de comentatorii politici. Explicaţiile post-factum sunt pure zorzoane jurnalistice, ori ifose scientoide, care nu fac nici cît o ceapă degerată la bursa ideilor despre cum se formează intenţiile de vot şi care este secretul alchimic care precipită votul, altfel decît fusese intenţia. După ce aleseseră 109 deputaţi din primul tur, în timp ce socialiştii reuşiseră doar unul!!!, presa franceză vorbea de "mareea albastră" care se va revărsa în hemiciclu. În doar o săptămî­nă, 55 de candidaţi ai dreptei pierd bătălia cu oponenţii lor socialişti sau comunişti, în timp ce stînga mai marchează doar zece înfrîngeri. Pe scurt, din cele 577 de locuri, majoritatea prezidenţială a lui Sarkozy deţine 323, dar este cu 44 de locuri mai firavă decît cea din 2002, în timp ce stînga socialistă are 205 deputaţi, iar comuniştii 18, împreună cu 60 mai mult decît în fosta legislatură. Lovitura cea mai dramatică a primit-o însă Frontul Naţional, care nu a trimis niciun deputat în Adunarea Naţională! Cu aceasta se încheie o scurtă eră, cea în care curentul naţionalist, autonomizat politic, căpătase o voce distinc­tă în persoana lui Jean-Marie Le Pen. Odată cu Sarkozy, el a fost reintegrat în matca partidelor de sistem. Ce consecinţe va avea votul francezilor vom vedea pe parcursul mandatului. Interesant ar fi, în acest moment, să ştim dacă păţania electorală din Franţa are vreo noimă pe meleagurile noastre politice şi electorale.

Prima concluzie care se impune este că scrutinul francez a întărit credibilitatea soluţiei "partidului prezidenţial". Dincolo de ideologie, care are totuşi importanţa ei, maşinăria politică performantă este cea care se identifică total cu "omul locomotivă", "omul speranţă" sau "simbol". Este o nouă victorie a maşinăriilor electorale, de influenţare a opiniei publice, prin cele mai diverse mijloace şi stratageme de comunicare, împotriva politicii de Program sau de programe. Din acest punct de vedere, se poate spune că "instinctul politic" al preşedintelui Băses­cu lucrează bine, atunci cînd presează cu toate mijloacele şi împotriva oricăror considerente adverse pentru cristalizarea acestui partid prezidenţial, capabil să-i asigure viitorul mandat şi o majoritate de guvernare. PNL-ul actual este deja croit în jurul imaginii lui C.P. Tăriceanu şi nu va mai putea schimba nimic din această structură cu care va fi obligat să-şi privească soarta în ochi, oricare va fi aceea, decisă de urne. Cel mai slab stă PSD-ul, care nu pare capabil să devină "un partid prezidenţial", adică identificat pînă la ultima fibră cu liderul său, capabil de mobilizare maximă în favoarea sa şi ascultînd indicaţiile politice ale echipei sale. Partidul Româ­nia Mare are de ce privi cu îngrijorare situaţia din Franţa. Deşi Frontul Naţional părea capabil să fie un "partid prezidenţial", vocea şi personalitatea lui Le Pen nu au mai fost suficiente pentru a marca puncte electorale. Eşecul FN este nota de plată a votului aşa zis "irosit". Un vot investit în figuri "interesante" sau "captivante", dar lipsit de consecinţe politice şi economice palpabile, este în cele din urmă redirecţionat şi plasat acolo unde poate aduce totuşi "beneficii". Investiţia în "naţionalismul marca Sarkozy" a fost considerată, la aces­te alegeri, mult mai sigură şi mai profitabilă de fostul electorat lepenist. Acelaşi lucru s-ar putea întîmpla şi cu PRM, dacă pe piaţă apare un produs politic cu un conţinut similar, dar mai tentant şi mai sigur cînd este vorba de "dobînda la investiţie".

Cea de-a doua problemă ridicată de recenta experienţă electorală franceză este dacă rezultatele alegerilor vor fi coerente, de la un scrutin la altul, sau mai degrabă contradictorii. Experienţa politică şi electorală recentă pare să încline balanţa către ideea că electoratul nostru nu este nici el mare amator de "soluţii radicale". Ca tot românul imparţial, el pare să iubească mai degrabă "termenul de mijloc", "punctul de echilibru" sau o poziţie apropiată de acesta.

În sfîrşit, ultima posibilă concluzie este că viitoarele scrutine ar putea fi momente decisive pentru ieşirea de pe scenă a unor actori politici, dar foarte puţin probabil pentru intrarea în scenă a unora noi.