Brokeraj diplomatic

Marile puteri se frământă să soluţioneze conflictul care durează în Siria de peste patru ani, dar eforturile lor au fost "răsplătite": protestele de la periferia statului sirian au devenit un război civil devastator, cu extensii în Irak şi Liban, terorismul internaţional s-a revigorat sub marca irakiano-siriană a ISIL/ISIS şi, metamorfozat în DAESH (acronimul arab pentru ISIL), a proliferat mai departe, în Libia şi Nigeria, iar Europa a ajuns să se sufoce sub valuri de refugiaţi sirieni şi africani.

În acest timp, România a avut puterea şi înţelepciunea să rămână neutră, în pofida presiunilor externe care recomandau insistent suspendarea relaţiilor diplomatice între Bucureşti şi Damasc, denunţarea regimului criminal condus de preşedintele sirian, Bashar al-Assad, şi alte gesturi în registru de ostilitate lipsită de discernământ. Din anul 2011 şi până în prezent, numai două state membre ale Uniunii Europene şi-au ţinut deschise ambasadele în Siria, anume România şi Cehia (partea română a invocat constant cifrele demografice ale relaţiei tradiţionale cu acest stat arab: peste 20.000 de studenţi sirieni au studiat în România, în Siria există o comunitate de cetăţeni români estimată a fi între 5.000 şi 10.000 de persoane, etnicii sirieni au ponderea majoritară în comunitatea arabă din ţara noastră etc.).

Prioritatea internaţională a momentului este temperarea expansiunii ISIS, după cum demonstrează ambiţia recentă a Rusiei de a coagula o coaliţie regională în acest scop, raidurile aeriene întreprinse încă de anul trecut de SUA asupra zonelor controlate de organizaţia teroristă în Irak şi Siria, ofensiva comună turco-americană preconizată recent de Mevlut Cavusoglu, ministrul Afacerilor Externe de la Ankara. Dar atât fenomenul ISIS, cât şi fluxul de refugiaţi sirieni în Europa sunt simptome ale conflictului din Siria, a cărui soluţionare paşnică nu şi-o propune nimeni, în mod real, nici măcar regimul de la Damasc (care, sincer şi pe bună dreptate, nu concepe să împartă puterea cu forţe de opoziţie finanţate din străinătate, de către state şi şeici având interese ostile unui stat sirian puternic). Prin urmare, neutralizarea scontată a ISIL şi redistribuirea refugiaţilor în statele membre ale Uniunii Europene ar genera doar o relaxare temporară a efectelor induse la nivel internaţional de războiul civil sirian, fără să le elimine potenţialul de recurenţă.

Acordul încheiat în luna iulie între marile puteri şi Republica Islamică Iran pentru gestionarea aşa-numitului dosar nuclear iranian modifică la nivel strategic abordarea situaţiei din Orientul Mijlociu de către părţile interesate şi, în subsidiar, deschide o fereastră de oportunitate şi pentru diplomaţia românească, pe direcţia Siriei. România nu are cu ce şi nici de ce să contribuie militar la combaterea ISIS, dar se poate afirma ca mediator politic în privinţa războiului civil sirian, căci, la Damasc, ţara noastră încă mai contează şi e privită ca un intermediar dezirabil pentru un dialog de apropiere între regimul sirian şi SUA. Succesele avute în Orientul Mijlociu de diplomaţia românească a anilor '70, confirmate chiar de documente israeliene declasificate şi de cărţi de memorii scrise de diplomaţi evrei, pot fi luate spre aducere aminte.

Momentul este propice pentru o astfel de acţiune diplomatică, inclusiv din perspectiva faptului că marja de implicare a Turciei este acum la un maximum de limitare, din cauza unui cumul de factori: premierul şi, ulterior, preşedintele Recep Tayyip Erdogan nu poate fi un mediator acceptat, deoarece a dus o politică de adversitate făţişă la adresa regimului sirian, slab susţinută însă de opinia publică turcă. Alegerile din luna iunie a anului curent au adus partidului său, AKP, pierderea majorităţii absolute în Parlament şi ascensiunea electorală fără precedent a formaţiunii pro-kurde HDP, ceea ce face şi mai problematică bombardarea de către avioanele turce a kurzilor sirieni, care luptă cu militanţii islamişti în zona de graniţă dintre Siria şi Turcia şi care sunt principalii aliaţi din teren ai SUA împotriva ISIS.

Sesizarea actualei oportunităţi ar însemna ca ministrul Bogdan Aurescu să formeze şi să coordoneze o echipă de cunoscători incontestabili ai Orientului Mijlociu, care şi ocupă în prezent posturi cheie pe coordonatele majore ale "dosarului sirian", precum George Maior (ambasador în SUA), Radu Onofrei (ambasador în Turcia) şi Dănuţ Sandovici (ambasador în Siria). Cu o astfel de echipă, Ministerul român al Afacerilor Externe poate face un brokeraj diplomatic de anvergură, în condiţii de risc scăzut, care să aducă la Bucureşti un capital de politică externă, lesne de plasat ulterior pe multiple "pieţe diplomatice": spre revigorarea relaţiilor tradiţionale cu statele arabe, pentru mai mult conţinut în parteneriatul strategic cu SUA, în întărirea poziţiei României în cadrul NATO şi al Uniunii Europene, chiar şi pentru stimularea unui plus de atenţie din partea Chinei.