Bucureşti-Paris şi retur

Luminile falsei străluciri a spectacolului electoral s-au stins. Franţa, aşa cum era de aşteptat, după zbuciumul patetic în faţa alegerii Sarko-Sego, s-a dus să facă un gros dodo! Cu excepţia, deloc remarcabilă, a noctambulilor piromani care au folosit prilejul prezenţei pe străzi a nenumăratelor camere de luat vederi şi a unei părţi importante a jandarmeriei franceze pentru a-şi face numărul "contestatar". Nicolas Sarkozy s-a dus şi el să se odihnească, un pic, pe banii şi pe iahtul unui bun prieten miliardar, înainte de a-şi lua pe umeri roba atît de grea a răspunderilor prezidenţiale. Timp numai bun pentru noi să ne-ntrebăm, sibilinic şi premonitoriu, ce-ar putea rezulta pentru relaţiile româno-franceze din această nouă prezenţă la Elysee.

Va fi noul Preşedinte al Franţei un interlocutor mai atent, mai interesat, mai stăruitor şi poate mai influent pentru România în traiectul ei european, atît de rău început?

Dacă este să ne luăm după antecedente, augurii nu sunt chiar atît de buni. Ministrul de interne Sarkozy, la acea oră în goană nebună după clişee care să-i autentifice acreditarea de "apărător-al-naţiunii-invadată-de-hoardele-răufăcătorilor- din-Est", imagine aducătoa­re sigură de voturi dinspre dreapta lepenistă, a avut grijă să se fotografieze lîngă avionul cu cetăţeni români repatriaţi cu forţa, pentru vina de a fi încercat, cu destul succes, de altfel, să reînvie pe străzile frumoaselor oraşe ale Franţei atmosfera medievală a "curţii miracolelor". Adevăraţi artişti ai manglitului, cerşitului în zdrenţe, prostituţiei, inclusiv cu minori, spărgători de parcometre şi alte arte oculte aflate mereu în coliziune cu prevederile stricte ale codului napoleonian, aceşti pionieri ai explorării nou deschiselor spaţii europene trebuiau să poarte un nume, aşa că domnul Sarkozy a hotărît că ei sunt cu toţii români. Ca să fie mai convingător, pe vremea aceea, domnia sa s-a repezit şi pînă la Bucureşti, pentru a trage un perdaf francofonilor psd-işti aflaţi atunci la guvernare şi pentru a le smulge semnătura pe acorduri care prevăd, negru pe alb, că ruşinata Românie se angajează ca pe viitor să apere mai cu osîrdie obrazul nobil al Franţei de asemenea pete supărătoare.

Desigur, nu putem da niciun credit teoriilor conspiraţionist-biologiste care, plecînd de la premisa că "sîngele apă nu se face" şi remarcînd elementele maghiare ale descendenţei viitorului preşedinte Sarkozy, croşetează tot felul de scenarii tenebroase privind viitorul relaţiilor româno-franceze. Franţa a mai avut un preşedinte care a venit pînă la Bucureşti, în 1990, doar ca să ne spună că autostrada noas­tră spre Europa trece pe la Budapesta. Problema, acum ca şi atunci, nu este atît prin ce ţări trebuie să trecem ca să ajungem la Paris, cît faptul că nu suntem în stare să construim autostrăzile de care ar fi atîta nevoie! Pentru unii, poate mai îngrijorător să fie faptul că mariajul domnului Sarkozy cu o abraşă urmaşă a amazoanelor române scîrţîie rău, dacă este să ne luăm după bîrfele presei franceze. O deziluzie în dragoste sau în căsnicie poate naşte resentimente mult mai puternice! Suntem siguri, însă, că viaţa privată nu va putea influenţa, decît cel mult marginal, politica pe care noul locatar de la Elysee o va dezvolta faţă de sora mai mică de ginte latină a Franţei, România. Din postura de Preşedinte, domnul Sarkozy nu va mai avea libertatea unor poziţii atît de "contondente" faţă de România. Mai mult, de la înălţimea serenissimă a prezidenţialităţii sale ar putea descoperi, într-o zi senină, că relaţia cu România poate fi chiar utilă Franţei, că axele în care se tot încurcă Bucureştiul, ba pe la Londra, ba pe la Washington, pot foarte bine şi cu folos să treacă şi pe la Paris, fără să se supere nimeni.

S-a pus problema dacă nu cumva agenda politică a candidatului prezidenţial Sarkozy ar putea să determine consecinţe negative pentru Româ­nia, prin eventuala introducere a unor "site birocratice" de cernere a celor ce ar dori să migreze către ţara noastră de adopţiune europeană? Dacă "ministerul identităţii", anunţat de candidatul Sarkozy, nu va ridica în jurul Franţei o cortină de fier, de care se vor lovi, în primul rînd, românii? Dacă în virtutea politicii de pînă acum a României, prea puţin înclinată să se asorteze nuanţelor anti-americaniste ale politicii franceze, Franţa Preşedintelui Sarkozy nu va decide că este timpul ca Europa să fie împărţită pe regiuni, zone şi ţări de euro-fidelitate, franco-filie şi anti-filo-atlanticism? Caz în care România are toate şansele să devină, de data aceasta nu ocazional, ci pe termen lung, un ţinut periferic, arid şi neinteresant pentru politica franceză.

Dintr-o perspectivă cinică, am putea spune că Franţa nu-şi poate permite luxul să exileze România la periferia construcţiei politice numită Europa, de care este legat viitorul său politic, statutul său de putere şi prestigiul său, într-o lume care se globalizează, chiar şi în ciuda opoziţiei pe care ar putea-o întîmpina din partea Palatului Elysee. Cinismul nu este cu siguranţă, însă, cel mai bun element de construcţie politică. Franţa lui Nicolas Sarkozy are nenumărate interese şi antecedente favorabile pentru a regîndi relaţia cu România, în mod pozitiv. Mai greu de prevăzut este cine va fi interlocutorul de la Bucureşti al noului Preşedinte al Franţei, cel cu care ar putea conlucra stabil pentru realizarea proiectelor de care ambele ţări au nevoie şi de care pot profita. Dacă nu chiar juma-juma, măcar "frăţeşte"!