BUZUNARE, PORTOFELE ŞI LĂZI Imprevizibilul viitor al măruntelor noastre valori

Oricât de tare s-ar da peste cap Maria Gorghiu, Carmen Mureşan, re­branduită Hara, Mama Omida şi altele ca ele, viitorul ne e necunoscut. De-aia-i şi zicem "viitor". Dacă numai şi Dumnezeu ar fi omniscient, dacă le-ar şti pe toate, ca un om mare, S-ar plictisi, nu S-ar mai putea surprinde nici măcar pe Sine, iar noi ne-am ruga de El degeaba. De la noi, ăştia mai mici, la ce să te aştepţi?

Aţi remarcat ce avânt a căpătat literatura şi scenaristica SF şi de anticipaţie în ultima vreme? Nu e seară, nu e canal tv, nu e film sau serial care să nu ne înglodeze în logica perversă a unei ficţiuni pseudo-ştiinţifice. Toate descrierile feluritelor metraje încep fie cu "într-un viitor postapocaliptic", fie cu "nişte roboţi degeneraţi", fie cu "un horror psihologic care explorează o realitate paralelă".

Specia noastră a uitat că simte până la epidermă, că vede cel mult un pic mai departe de lungul nasului şi că nu poate fi absolut sigură că borcanul se va sparge nici când acesta accelerează deja spre ciment din vina inevitabilei gravitaţii.

Science-fiction a fost, dintotdeauna, un gen de nişă.

Autorii notabili care l-au încercat i-au dedicat o mică parte din operă, vezi Jules Verne, Rice Burroughs sau Bradbury, iar cei care şi-au propus să-l promoveze plenar a trebuit să-şi asume micimea relativă a profilului de scriitor. Pe măsură ce IQ-ul mediu scade, pe măsură ce lumea se prosteşte, apetenţa pentru SF creşte.

Arta ca arta, dar presa scrisă, televiziunea, economia şi politica, discipline sociale care ar trebui să strângă ocrotitor în braţe realitatea, şi nu să jongleze cu ea, toate se îndeletnicesc cu ambiţia previziunii impredictibilului.

Estimarea, prognoza, anticiparea unor fenomene, fapte şi consecinţe, legitime aspiraţii ştiinţifice, n-ar trebui să vehiculeze sofisme sau păreri personale ridicate cu suficienţă la rang de profeţii infailibile şi adevăruri gnomice. Ce ştim - ştim, ce credem, vom vedea cum va fi iar dincolo de asta, dincolo e numai beznă.

• De ce nu vor dispărea niciodată fizic banii

De ceva vreme se vorbeşte prin toate cercurile, mai mult sau mai puţin calificate, de iminenta dispariţie a banilor de metal, hârtie sau plastic rulabil.

E interesant că parcă am vrea toţi să scăpăm de bani, să-i vedem dis­păruţi din universul vizual şi tactil, de parc-ar fi un flagel, de parcă nu ne-ar fi marcat cu magnetismul prezenţei sau mirajului lor, ca obiect, de la lydieni încoace, de parcă imaginea lor nu ne-ar hipnotiza, nu ne-ar afecta într-un mod euforic.

Veţi vedea că orice ştire despre bani va fi ilustrată de publicaţia care o adăposteşte cu vrafuri de bancnote, grămezi de liase şi fişicuri ordonat aşezate, că fiecare televiziune va filma tâmp o maşină de numărat atunci când se face o cât de mică referire pecuniară, fie că-i vorba de noul maxim istoric al ROBOR, fie că vor creşte pensiile cu trei procente, fie că recesiunea bate la uşă.

Tinerii, adepţii trend-ului, propovăduitorii modei care le ţine loc de dis­cernământ, opinie şi idiostil, se poartă deja cu banii cu oarecare scârbă, cu jenă şi resemnată temporară acceptare a unei chestii aflate pe ducă.

La fiecare casă de supermarket vezi piţipoance cu haină de blană care ţin morţiş să plătească cu cardul 14,58 lei pentru un iaurt bio, la fiecare magazin de cartier apare din când în când un june cu sacoul până la buric care se ceartă cu vânzătoarea că nu merge POS-ul.

Aţi văzut reclamele la ING? E una cu un cârd de corporatişti care colindă din bancomat în bancomat, că n-are unul un sfanţ numerar, deşi rezultă că le-ar trebui, mai e una, genială, cu un băiat care-şi cumpără vată pe băţ cu telefonul, privit admirativ de fata de la tonetă, şi siderat de coada din spatele lui care salivează, dar care habar n-are cum să plătească ăia doi-trei lei, prin ce modalitate.

Cu toate veştile proaste despre incidentele trăite de cardurile bancare, de la clonare la delapidări de conturi, cu toate obstacolele evidente întâlnite în viaţa de toate zilele în a retrage sau cheltui niscai cash, un întreg continent se înverşunează a crede că o carte de credit sau una de debit sunt mai sigure, mai fiabile, mai de încredere şi mai comode decât bancnotele mototolite în buzunar sau înghesuite stingher într-un colţ de portofel populat majoritar de alte nimicuri.

Cu toate acestea, banii peşin sunt de bază în orice economie.

De la criza din 2008-2009, criză pe care n-am depăşit-o şi nici n-o vom depăşi până când n-o vom înţelege şi asuma, guvernele au introdus în calculul PIB, realist în unele ţări, fantasmagoric în altele, de pildă la noi! - mari sume rezultate din economia neagră, din cea gri, din rezultatul propagării orizontale a banilor rezultaţi din evaziune şi activitate criminală.

Ei bine, acei bani sunt lichizi. Şi trebuie să rămână, că altfel se duce dracului calculul. Se duce naibii economia.

Banii au, fizic, şi impactul psihologic necesar administraţiei să păstreze echilibrul percepţiei asupra echilibrului de preţuri.

Banii fizici dau un oarecare sentiment de bunăstare.

Şi întreţin aparatele de tip vending machine, dau locuri de muncă la ghişee, case şi casierii, asigură cumpărăturile, nu puţine, efectuate de copii şi bătrâni, veniturile din tips, din bacşişuri, care se duc în consum, tranzacţiile mici particulare, care, dacă ar fi fiscalizate la ură, ar dispărea. Ştiţi, de exemplu, care e site-ul Internet cu cel mai mare trafic în România? OLX!

Cu drogurile ce facem? Ţinute de autorităţi într-o aparentă clandestinitate, pentru a nu dăuna pieţei şi a menţine preţurile ridicate, stupefiantele pleacă de la Caspica şi din Maroc, din America Latină şi Afganistan, intră în marile porturi occidentale cu zecile de cargouri şi miile de containere, în timp ce poliţia stă cu ochii vigilenţi pe ghereta cu etnobotanice şi pe puştii cu un sfert de gram de iarbă în ghiozdan. Cât va dura până-i convingi pe dealeri să instaleze case de marcat, să accepte plata cu cardul, să plătească taxe, apoi să se predea, să efectueze pedeapsa şi să iasă s-o ia de la capăt de dragul fluxului economic?

• De ce nu va trece niciodată România la euro

Euro e un stindard după care suntem puşi să mărşăluim, alt obiectiv morganatic, pragul împins din ce în ce mai departe, de la guvernare la guvernare, linia abia zărită care, ca şi orizontul, se distanţează odată cu avansul privitorului.

Noi, ca măgarul, privim morcovul care se mişcă cu proporţională celeritate şi ne imaginăm cu ce deliciu îl vom molfăi la termenul promis, asumându-ne oricâte amânări.

Nimeni n-a reuşit să mă convingă, din 2002 încoace, cu ceva excepţii de resort turistic, de ce o monedă unică este benefică pentru spaţiul pan-european.

Nimeni nu a putut să explice cum poate funcţiona la nesfârşit o asemenea monedă într-o arie economică discrepantă.

Cu fragile argumente prosteşti, în teorie, cu irefutabile piedici concrete, în practică, euro se târâie de ceva vreme şi prevăd o lungă şi monstruoasă agonie înainte de a-şi da obştescul sfârşit.

Cum ar putea euro să funcţioneze în România, oficial, după ce ne-am raportat la el două decenii, pervers şi dăunător, imbecil şi masochist? În primul rând, nu văd cum ar mai putea funcţiona Banca Naţională. Ce se alege de veniturile înregistrate şi produse de vasta reţea de case de schimb, instituţionale sau particulare? Cum va evolua profitul băncilor străine din Româ­nia, atât de cântat şi tămâiat dar care, fără marjele şi speculaţiile raporturilor valutare, s-ar prăbuşi dramatic? Cum am face faţă impactului psihologic, într-o ţară în care echilibrul de preţuri, fiscalitatea şi raportul preţuri-venituri sunt abracadabrante?

• Ce-i în Star Trek nu poate fi adevărat

V-aţi uitat la Star Trek, la "The Next Generation", la "Deep Space Nine"?

Ei, bine, Roddenberry minte, cetăţeni, minte mai tare ca Iliescu, e mai prost ca Dăncilă! În Star Trek, plauzibilul moare pentru că nu există bani!

Oamenii muncesc după posibilităţi şi sunt retribuiţi după nevoi, conform visului de aur al Cumunis­mului, dar mai primesc şi necuantificabila simbrie în bunuri şi servicii, ca-n Coreea lui Kim Ir Sen, ca-n Libia lui Ghadaffi.

Avuţia e a întregului popor planetar, ba chiar galactic.

Mai apar unele specii cu apucături reprobabile, care tânjesc la averi lichide, la un patrimoniu măsurabil în lingouri de diferite metale exotice. Dar oprobriul public e cert, iar demersurile colectivului sunt mereu îndreptate spre zădărnicirea planurilor de chiverniseală spaţială.

Şi, la urma urmei, ce-ai putea face cu banii pe Enterprise? Să bagi fise în replicator? E gratis. Să închiriezi holospaţiul? E gratuit şi el. Să-ţi cumperi un android? La ce bun, Lt. Commander Data e la comun, poate orice membru al echipajului să-l roage să ridice un frigider cât să dai cu mopul pe dedesupt, să strângă un şurub la un dulap cosmic sau să pună pe fugă un klingon venit cu sorcova.

De-asta, presupun, nici Fisc nu exis­tă în Star Trek, că n-are ce impozita, ceea ce e strigător la cer! Un viitor fără Gherghina, fără Blejnar, fără Teodorovici, fără Codruţ Marta levitând inert prin cală? Ce lume va mai fi şi aia?

De unde are Federaţia resurse să construiască nave şi staţii orbitale dacă nu din popreala contribuabilului? Să fi avut loc vreo naţionalizare intergalactică prin secolul XXIII?!? Să fie Comunismul viitorul omenirii, al ferengilor, al romulanilor?

Un comunism radical diferit de ăla trecut, terestru, care, cât a fost el de egalitarist, tot n-a reuşit să desfiinţeze banii, să eradice sărăcia sau să stârpeas­că bogăţia.

N-a reuşit să-şi imagineze corect viitorul, nici să-l împlinească pe ăla pe care l-a imaginat.

Care e orânduirea care a reuşit?