Căderea Zidului Berlinului, doar o altă lecţie istorică şi economică ignorată

Parcă doar ieri a fost 1989. Din păcate, după un sfert de secol de la căderea Zidului Berlinului, perspectivele Europei sunt departe de a fi luminoase, deoarece liderii, mai mult sau mai puţin aleşi, nu au înţeles adevăratul motiv al căderii sale.

Da, a fost şi dorinţa de libertate politică, însă Zidul nu ar fi căzut dacă fundaţia sa economică nu era profund erodată, după atâtea decenii de construire a socialismului şi planificare centralizată.

Ceea ce s-a întâmplat în ultimii 25 de ani ar fi fost, probabil, de neconceput pentru protagoniştii de atunci, indiferent că erau politicieni "progresişti" sau simpli cetăţeni.

Evoluţia scenei politice şi economice europene s-a angajat apoi pe o traiectorie ciudată, de parcă Zidul nu a fost un "baraj" care să oprească revărsarea libertăţii către Est, ci revărsarea socialismului către Vest.

Bloomberg a scris recent despre "declinul visului european la 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului", arătând că "unii dau vina pe criza datoriilor, care a expus nesăbuinţa marşului către unificarea economică", iar "alţii arată către Vladimir Putin, care redesenează harta prin forţă".

Oare nu ne aminteşte motivul ameninţării externe de justificările conducătorilor comunişti din Est, al căror "vis" era subminat tot din exterior?

În cartea sa "Jefuirea lumii", jurnalistul austriac Michael Maier arată că Republica Democrată Germană intrase, încă din 1978, într-o "capcană a datoriilor", iar solvabilitatea statului depindea de bunăvoinţa băncilor din Vest, după cum se precizează într-un articol din revista germană online Deutsche Wirtschafts Nachrichten.

Euforia generată de reunificarea Germaniei a determinat clasa politică din Europa de Vest să treacă la accelerarea procesului de unificare a întregii Europe, prin ignorarea aproape completă a aspectului economic.

Bugetele comunitare au devenit tot mai mari şi nimeni nu a fost preocupat de eficienţa cheltuirii banilor, în timp ce statele "suverane" s-au împrumutat agresiv, pe fondul politicii monetare relaxate a nou createi Bănci Centrale Europene.

Inclusiv bugetul UE din 2013, la atâţia ani de la declanşarea crizei datoriilor, a fost marcat de erori semnificative în cheltuirea banilor publici, după cum arată raportul de audit de la Curtea Europeană a Auditorilor (ECA).

Conform unei analize a organizaţiei independente Open Europe, "93% din bugetul UE este afectat de erori semnificative". Comisia Europeană s-a grăbit să declare că este vorba de greşeli, nu de fraude, în urma apariţiei unor articole foarte critice în presa britanică. Dar mai ştie cineva unde este graniţa dintre greşeală şi fraudă?

Chiar ECA precizează că, la utilizarea banilor europeni, accentul s-a pus, în primul rând, pe cheltuirea acestora, fără o importanţă prea mare acordată rezultatelor obţinute. "Oficialii trebuie să îi cheltuiască, altfel vor pierde finanţarea", se arată în raportul de audit, iar aceasta determină "lipsa motivaţiilor pentru obţinerea rezultatelor".

"Organizarea sistemului pentru utilizarea fondurilor europene s-a realizat în jurul utilizării resurselor şi a respectării regulilor, dar nu şi a obţinerii rezultatelor", mai arată ECA, în condiţiile în care "lipsa concentrării asupra performanţei este eroarea fundamentală de concepţie a bugetului UE". Dar pentru ce sunt alocate resurse într-o activitate economică? Nu pentru obţinerea unor rezultate?

Dincolo de utilizarea "defectuoasă" a bugetului UE, autorităţile europene au făcut, însă, o greşeală mult mai mare în ultimul sfert de secol: au împovărat economiile statelor europene cu reglementări absurde şi ţinte de convergenţă nerealiste. Adică au reuşit să sufoce spiritul antreprenorial, tocmai motorul de bază al dezvoltării economice.

Într-o declaraţie pentru Open Europe, Mats Arnhög, preşedintele companiei de investiţii MGA Holding din Suedia, a prezentat adevărata cauză a problemelor Uniunii: "Într-o democraţie este nevoie de două lucruri: conducători aleşi şi posibilitatea de a elimina legile care nu funcţionează. În prezent, ambele îi lipsesc Uniunii Europene".

Exemplele sunt prea multe pentru a fi enumerate, dar protestele recente ale agricultorilor francezi au scos la iveală "perle" reprezentative. Spre surprinderea mea, principalul motiv al nemulţumirilor nu a fost nivelul insuficient al subvenţiilor, ci restricţiile şi birocraţia cu care se confruntă agricultorii. Ei au ajuns, ca şi în alte sectoare economice, să-şi dedice timpul mai ales completării formularelor, în loc să lucreze pământul.

Absurdul reglementărilor agricole, dincolo de legiferarea formei corecte a legumelor şi fructelor, a fost ilustrat de aruncarea gunoiului de grajd în faţa unor primării franceze, deoarece "UE a impus o taxă de poluare asupra fertilizării terenurilor cu îngrăşăminte naturale".

Imaginile de la protestele antiausteritate din capitala Belgiei parcă erau filmate în timpul unei revoluţii pentru răstunarea unui regim dictatorial. Dar nu este vorba chiar de un regim dictatorial, în care ultimul cuvânt îl au oficialii numiţi pe criterii necunoscute cetăţenilor?

Tot Deutsche Wirtschafts Nachrichten scria recent că poliţia militară din Spania s-a antrenat intens în ultima perioadă pentru suprimarea protestelor de stradă, însă precizează că nu există informaţii privind legătura dintre aceste activităţi şi desfăşurarea referendumului pentru independenţa Cataloniei.

Nimic din toate acestea nu îl împiedică, însă, pe Jean-Claude Juncker, noul preşedinte al Comisiei Europene, să continue cu trasarea planurilor pentru viitorul luminos al Europei.

Este ultima Comisie Europeană formată din persoane care nu au nimic în comun cu posturile pe care le ocupă, după cum spun mulţi critici? Nu contează! Jean-Claude Juncker cere respect din partea premierilor europeni, în timp ce declară că "nu îmi este frică de niciun prim-ministru", conform unui articol din cotidianul britanic The Telegraph.

Bravada lui Juncker s-a manifestat pe fondul divergenţelor tot mai mari în ceea ce priveşte programele de austeritate, pe care CE încearcă să le impună unor membri importanţi ai "familiei" europene.

Discuţiile bilaterale se poartă prin scrisori secrete, care încep să apară tot mai des în presă, iar unii şefi ai guvernelor din zona euro au ameninţat că vor publica "lista palatelor UE pentru care sunt cheltuiţi banii comunitari".

Aceasta a fost una dintre declaraţiile premierului italian Matteo Renzi, în urma primirii unei scrisori de la Comisia Europeană, în care este criticată insuficienţa programelor de austeritate din Italia.

Fără a-şi ocupa locul din fruntea guvernului în urma alegerilor generale, Renzi trebuie să rezolve acum problema uriaşei datorii publice a Italiei de sub ploaia de ouă cu care este întâmpinat la apariţiile publice.

Helmut Kohl, cancelar al Germaniei în urmă cu un sfert de secol, a făcut recent un apel, la venerabila vârstă de 84 de ani, pentru urmărirea în continuare a idealurilor europene. "Încă nu este prea târziu pentru Europa", a declarat Kohl, după cum mai scrie Bloomberg. Acelaşi Kohl a recunoscut, în 2002, că a acţionat "ca un dictator" pentru a forţa introducerea monedei unice.

Oare fostul cancelar s-a referit la Uniunea Europeană când a spus că nu este prea târziu pentru Europa? Dacă da, atunci va fi dezamăgit.

Pentru Europa nu este, într-adevăr, prea târziu pentru a-şi regăsi locul în lume prin promovarea liberului schimb, încurajarea competitivităţii între state şi renunţarea la planificarea centralizată în cadrul unei uniuni politice. Pentru Uniunea Europeană, însă, istoria este nerăbdătoare să ne arate că ignorarea lecţiilor sale are un preţ foarte mare.