Calamity folks

De ceva vreme a fost adaptată pentru scena politică indigenă un fel de superproducţie americană: western-ul mămăliga. Cu sprijinul mass-media în rolul marilor case de producţie, săptămână de săptămână, ba chiar zi de zi, cataclismele se ţin scai de noi. De pe ecranele televizoarelor şi din paginile ziarelor sfârşitul unei lumi ne priveşte implacabil. Şi dacă totul ar fi un simplu film, gen "Calamity Jane", lucrurile ar rămâne într-un cadru normal. Însă direcţia unei ţări şi aşa în criză de orientare este afectată. Eroii acestui succes de casă care a devenit serialul cotidian ce concurează pentru Guinness Book la secţia cel mai mare număr de episoade din istorie sunt preşedintele şi primul ministru din România. Pentru a completa tabloul şi pentru a sprijini partitura actorilor principali, sunt prezenţi şeful opoziţiei, în postura unui avocat disponibil să susţină pe rând fiecare din părţi, naţionalistul de serviciu ca justiţiar ce face rolul ambiguu al şerifului-haiduc şi nu în ultimul rând varianta românească a bufonului. Deşi garnitura s-a schimbat de câteva ori, serialul merge bine. Ultima distribuţie, cu Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu, a adus note personale suplimentare. Cei doi îşi dau silinţa să aducă interpretările la cea mai înaltă cotă. Nimic nu pare a fi precupeţit.

Pe publicul larg "Calamity Jane" îl duce cu gândul la focuri de revolver printr-un orăşel de prin Middle West. În România oamenii care se joacă de-a calamitatea pun în dis-cuţie soarta instituţiilor. Prinse în schimbul de focuri ale pistolarilor, acestea se compromit. Interpretul justiţiarului variază de la un episod la altul, dar cel mai bine pare să se potrivească acestui rol Preşedintele. În schimb lui Călin Popescu Tăriceanu i se atribuie principalul rol negativ. Dar deşi aparenţele par să indice un câştig personal pentru Traian Băsescu, ambii actori ies slăbiţi din confruntare. Iar sondajele de opinie indică această situaţie. Ultimul INSOMAR realizat între 1 şi 5 iulie arată că încrederea în Traian Băsescu se apropie de cota critică de 50%, căci cei 53% indică o scădere 3% faţă de luna precedentă. Călin Popescu Tăriceanu cu 20%, cu o pierdere de 1% şi este mai degrabă staţionar. Pe de altă parte pe flancul opoziţiei Mircea Geoană cu 21% pierde 7% şi se situează sub Gigi Becali (33%) sau Corneliu Vadim Tudor (24%). Criza de formă a socialiştilor traduce şi inconsecvenţa doctrinară, nu doar costurile scandalurilor de corupţie ale căror ecouri încep, încetul cu încetul, să se stingă. Obsedaţi de sondaje, audienţă şi rating, personajele noastre politice pierd din atenţie subiectele importante. Prinşi în capcana evenimenţialului, liderii îşi consumă credibilitatea în interpretări superficiale. Nici viziuni, nici proiecte, doar reacţii. Şi dacă scenariştii şi-au epuizat ideile şi reproduc continuu aceeaşi schemă, actorii principali sunt cei ce suportă consecinţele.

În fundal, parte a decorului, partidele asistă tăcute la execuţiile actoriceşti ale liderilor. În principiu ierarhiile nu se schimbă, iar tendinţele cunos-cute se confirmă: Alianţa are 48%, (+2%), PSD cu 20% intră într-o zonă nesigură (-2%), iar PRM este staţionar cu 15%. Nici PNG nu mai creşte, dar reuşeşte să rămână la 7%. Pe de altă parte, dacă ar candida independent, PD ar obţine 70% din votul alegătorilor Alianţei, deci cam 36%, pe când PNL doar 13%, devenind al patrulea partid al României. Faţă de alegerile locale din 2004 când cele două partide ale Alianţei merseseră separat, PD este într-o ascensiune spectaculoasă. Atunci partidul lui Băsescu obţinea 16% din mandatele de consilieri, iar PNL aproape 20%. În raport cu situaţia din iulie 2004 PD a câştigat 20%, iar PNL a pierdut 7%. În general, noii electori ai Alianţei s-au îndreptat către PD.

Interesaţi de spectacol, actorii-politicieni confundă rolurile cu obiectivele politice. Prinşi în capcană confundă mijlocul cu scopul.

Dar, păstrând limbajul desenelor animate care le este atât de familiar: Is that all folks?