Când li se va cere socoteală bancherilor centrali pentru promisiunile goale?

Conducătorii marilor bănci centrale ne asigură, la intervale tot mai scurte de timp, că mai au suficiente instrumente pentru a opri tendinţele negative din economie sau de pe pieţele finan­ciare.

Din păcate, adevărata natură a promisiunilor goale ale bancherilor centrali devine tot mai evidentă pentru toată lumea, nu doar pentru cei care ar trebui să creadă că de acolo vine salvarea, aşa cum a mai venit altădată.

Tocmai acele "salvări" de altă dată au blocat corectarea exceselor speculative de pe pieţele financiare şi au condus la acumularea lor până la un nivel apropiat de pragul critic, de la care un sistem complex intră în colaps.

Patrick Artus, economist-şef al băncii de investiţii Natixis, scria recent că din 2000, dar mai ales din 2008, băncile centrale au abandonat încercările de corectare a anomaliilor de pe pieţele financiare şi s-au orientat către stimularea creşterii preţurilor activelor financiare.

Bineînţeles că astfel a fost creat un cadru perfect pentru creşterea divergenţei dintre averile celor bogaţi, plasate mai ales pe pieţele financiare, şi restul cetăţenilor, care depind mai ales de veniturile salariale.

Practic, băncile centrale au intervenit puternic de câte ori a fost nevoie pentru a nu permite "deprecierea" activelor financiare. Din păcate, dimensiunea intervenţiilor a trebuit să fie tot mai mare, în condiţiile în care dezechilibrele şi tensiunile de pe pieţe creşteau tot mai mult.

"Politica monetară a rămas expansionistă şi în perioadele de creştere, iar în acest fel a fost amplificată natura prociclică a sectorului financiar din economie", subliniază economistul francez, deşi "ne-am fi aşteptat ca băncile centrale să intervină pentru corectarea acestei naturi prociclice".

Jeffrey Snider, director de cercetare la Alhambra Investments, are şi o explicaţie pentru forţarea iresponsabilă a limitelor politicilor monetare. "Bancherii centrali din lumea întreagă refuză să admită că pieţele pot identifica problemele în locul lor", a scris Snider într-o analiză recentă, iar refuzul este determinat de faptul că "prin identificarea problemelor, pieţele ar arăta cu degetul tocmai pe bancherii centrali".

Acum, după efectele devastatoare ale pandemiei asupra economiilor, care forţează schimbări structurale într-un ritm extraordinar, băncile centrale încearcă să rezolve şi această "problemă".

Dar "rezolvarea" ar însemna şi blocarea evoluţiei către o nouă structură economică, în condiţiile în care nu mai este posibilă "creşterea" economică prin creşterea exponenţială a datoriilor.

Oare poate fi eficientă politica monetară din acest punct de vedere? Răspunsul este negativ în opinia lui Patrick Artus, care scrie că "politica monetară nu este eficientă când au loc schimbări structurale".

După criza determinată de reacţia autorităţilor faţă de pandemie, există numeroase sectoare cărora le-au dispărut sursele de venituri, pe fondul unor datorii foarte mari.

În aceste condiţii, politica monetară nu mai poate ajuta. După cum scrie Artus, scăderea dobânzilor nu mai poate conduce la stimularea investiţiilor. Economistul francez apreciază, însă, că poate ajuta politica fiscală, prin pachete de ajutor financiar direct.

Dar şi această "soluţie" nu face decât să creeze aparenţa viabilităţii pentru numeroase companii, mai ales că multe dintre acestea erau deja într-o stare de "zombi" încă înainte de criză, stare susţinută tot de politica monetară ultrarelaxată a marilor bănci centrale.

Mai există apoi şi problema deloc de neglijat a spaţiului fiscal extrem de redus. De fapt, acesta este inexistent, iar guvernelor trebuie să împrumute sume tot mai mari pentru susţinerea unor sectoare care nu îşi mai pot spori productivitatea pentru impulsionarea creşterii economice.

Economistul şef de la Natixis a mai analizat şi pierderile de venit determinate de pandemie la nivelul economiei Franţei şi întreabă cine va fi afectat mai mult.

Răspunsul este deosebit de îngrijorător. Chiar şi în scenariul optimist de redresare după pandemie, pierderea permanentă din PIB va fi suportată doar de gospodăriile populaţiei, pe fondul deteriorării condiţiilor de pe piaţa muncii şi a reducerii salariilor reale, dar şi a creşterii taxelor.

Scenariul este valabil, desigur, şi pentru celelalte economii din UE, iar dacă autorităţile aleg această "soluţie" atunci noţiunea de redresarea sustenabilă va căpăta o cu totul altă dimensiune.

Dar asta nu este tot. Patrick Artus mai întreabă ce se va întâmpla când va eşua şi experimentul cu politicile de stimulare din prezent. După cum se observă, în "ecuaţie" nu intră deloc "dacă", ci doar "când".

După ce aminteşte că ţările OECD au aplicat politici stimulative încă de la începutul deceniului trecut pentru impulsionarea cererii, economistul francez afirmă că "experimentul actual cu politicile de stimulare va eşua din cauza instabilităţii financiare pe care o va crea".

În opinia sa, politicile de stimulare din ultimele două decenii au fost reprezentate de facilitarea creditării sectorului privat, în special a gospodăriilor populaţiei, şi de creditarea sectorului public, care ar fi trebui să compenseze dinamica redusă a veniturile salariale.

Acum, după ce s-a trecut şi la monetizarea deficitelor bugetare, Artus consideră că autorităţile au două opţiuni: fie acceptă o creştere economică mai redusă, în absenţa politicilor de stimulare, fie se va trece la un nou echilibru, caracterizat de un randament mai scăzut al capitalului şi o creştere mai rapidă a salariilor.

Oricare dintre aceste scenarii trebuie să treacă mai întâi prin dislocări masive al structurii economice actuale pentru a ajunge, în cele din urmă, într-un nouă stare.

Profesorul Tuomas Malinen, de la Universitatea din Helsinki, subliniază într-o analiză recentă că "oamenii nu trebuie să se teamă de un colaps economic, de pe urma căruia ne putem redresa, ci de socialism şi naţionalizări, deoarece vor conduce la pierderea libertăţii şi reprezintă un risc real de intrare în totalitarism".

Dar oamenii se tem şi vor fi gata să-şi voteze în mod democratic dictatorul, aşa cum au mai făcut-o în ultimul secol.

Abia atunci, politicile monetare vor deveni extraordinar de eficiente şi vor asigura creşterea economică perpetuă pe baza unei cereri agregate alimentate din venitul universal garantat.