Capitalismul şi viziunile întrupării sale în România

Prostiile seci, debitate de politicienii noştri cu aer de "mari cuvinte de spirit", nu mai sunt chiar o noutate! Cea "produsă", mai ieri, de C. Antonescu atinge, însă, dimensiuni stelare!

Nici aşa, nu ar fi meritat atenţie; cui îi mai pasă ce spune şi ce crede cel care s-a căţărat pe capră, doar pentru a duce droşca PNL-ului, la propriu, cu oiştea-n gard!!! Doar că, după ce am citit-o şi recitit-o de vreo zece ori, frecîndu-mă la ochi, la viteza cu care se "clasicizează" marile noastre "personalităţi" politice, am avut "viziunea" pericolului de a regăsi epocala propoziţie, peste un an-doi, înrămată, prin manuale şcolare şi cursuri universitare. Din sforţarea de a spune ceva memorabil despre recent mutatul la cele veşnice, Dinu Patriciu, domnul Antonescu a născut inegalabila perlă: "a fost singurul care a avut o viziune de dezvoltare a capitalismului, în România". Desigur, "De mortuis nil nisi bonum"! Acest editorial nu este, însă, despre cel care a fost Dinu Patriciu şi nici despre cel care... este, domnul Antonescu, ci despre capitalism şi viziunile sub care s-a arătat el cetăţenilor României, din zilele lui Decembrie 1989 şi pînă astăzi!

Las de o parte faptul că, înainte de a ni se arăta sub formă de "capitalism", viitorul prefigurat de evenimentele din decembrie 1989 şi prăbuşirea regimului ceauşist, au luat mai întîi chipul unui "socialism cu faţă umană" sau, dacă preferaţi, un fel de perestroika cu variaţiuni şi condimente autohtone. Nici viziunea celebrei "Proclamaţii de la Timişoara", din martie 1990, nu îndrăznea să treacă, în plan economic, dincolo de ideea privatizărilor tip mebo, în care statul rămînea, însă, deţinătorul majoritar de acţiuni, ori de pragul conceptual al "pluralismului economic" (vezi pct. 10). Textul avea, însă, grijă să spună răspicat: "nu dorim copierea sistemelor capitaliste occidentale, care îşi au neajunsurile şi inechităţile lor". Abia confruntarea generată de fenomenul "Piaţa Universităţii", aprilie-iunie 1990, a schimbat radical agenda politică a ţării şi, într-un fel, a forţat răspunsuri nu doar cu privire la viitorul sistemului de guvernare al României, ci şi al "modelului" economic adecvat noilor condiţii. Dacă prima parte a acestei agende constituie, încă şi astăzi, tema centrală a politicii din România şi spaţiul unor radicale confruntări, (nu chiar de idei!!), cea de a doua a rămas doar cu rolul de Cenuşăreasă ce nu mai ajunge niciodată la balul unde ar fi trebuit să-şi întîlnească prinţul-salvator! În afara unui cerc foarte restrîns de profesionişti într-ale gîndirii economice şi sociale (îi numeri pe degetele de la o mînă!) care s-au luptat cu tema, politicienii au fugit ca dracu de tămîie de ea! Rezultatul a fost acela că deciziile guvernării, în sfera macro-politicilor economice, au conturat, pentru România anilor 1990-1994, un soi de NEP sui generis, (Novaya Ekonomicheskaya Politika, Rusia 1921-1928). Oricum, era deja altceva decît socialismul de stat, cu faţă mai mult sau mai puţin umană!

A treia întruchipare a capitalismului s-a arătat pe plaiurile noastre în momentul în care aderarea la NATO şi Uniunea Europeană au fost oferite României ca alternativă la istorica noastră băltire în sfera de influenţă a Rusiei. 1995! Clasa politică a României realiza "Consensul de la Snagov". În afara Declaraţiei care asuma obiectivele aderării la cele două instituţii, el a generat şi singura încercare, post-decembristă, de a da formă coerentă unui model economic, în pregătirea României pentru integarea în Uniunea Europeană şi asumarea obiectivului standard, o economie de piaţă funcţională. Însă, conform vechii zicale malgaşe, "planu-i plan şi treaba-i treabă", între "Strategia de la Snagov" şi realitatea negocierilor de aderare la UE nu a mai existat nici o legătură!!! S-a creat, în schimb iluzia, întreţinută (nu tocmai dezinteresat!) de guvernările care s-au succedat, că "logica" procesului de negociere izvorăşte din şi are ca finalitate un "model economic" coerent, care va asigura dezvoltarea structurilor viabile ale economiei României. Altminteri, la ce bun privatizări peste privatizări, pe un euro, pe ochi frumoşi, ori pentru distinşi destinatari binecuvîntaţi politic; la ce bun liberalizări de preţuri peste liberalizări de preţuri toate din buzunarul "consumatorului mediu"; ori transformarea României într-un dominion bancar al capitalului străin?!! Cărei viziuni a capitalismului avea să fie destinată România, s-a văzut, mai clar, abia după ce mult dorita aderare la UE a devenit realitatate. Un model puternic disfuncţional în toate planurile, de la producţie şi consum, la capital şi bănci, ca să nu mai vorbim de "capitalul uman". Un capitalism de prăduire, pe seama devalizării statului, a furtului de resurse şi a vînzării cu dobînzi uriaşe a viitorului unei generaţii şi jumătate. Un capitalism care, în plan social, a generat o nouă "clasă de mijloc", în fapt un foarte subţire strat de oameni cu stare bună, (vîrfurile noii nomenklaturi generată de partidele-stat, vîrfurile cleptocraţiei naţionale mai mult sau mai puţin politizate, angajaţii de nivel mediu-plus ai companiilor străine - aşa numiţi "corporatişti", circa 3-4% din populaţia activă; o clasă a "noilor îmbogăţiţi", mai puţin de 1%; respectiv o uriaşă masă de "pierzători ai tranziţiei" aranjaţi în bolgii, ca într-un infern dantesc, care, de pe trepte diferite, "contemplă", cu toţii, culorile diferite ale spectrului sărăcirii şi al sărăciei, visînd coşmaresc sigurul şi imposibilul vis care le este îngăduit, cel al "supravieţuirii".

Toate aceste viziuni, sub care "capitalismul" s-a întrupat în România, nu au plutit precum Duhul Sfînt deasupra Apelor, înainte de Facerea lumii, ci au populat gîndurile, imaginaţia şi acţiunile celor care au dus România, acolo unde se află astăzi! Nu de oameni şi de viziuni ale capitalismului a dus, ori duce lipsă, România, ci de oameni "croiţi" să folosească spaţiul, instituţiile şi instrumentele politicii pentru altceva decît propria "distracţie", ambiţie, orgoliu, respectiv pentru îmbogăţirea proprie prin distrugere, furt şi vînzare.