CARTEA UNUI NOU ÎNCEPUT: "O cheie mică poate deschide o uşă mare"

E titlul unui volum editat de un colectiv de autori purtând numele de "Străini în Hăţişul Sălbăticiei".

Despre ce cheie e vorba? Revoluţia.

Ce uşă poate deschide? Democraţia.

Mare uşa? Pentru întreaga lume.

Ha! Am mai auzit noi chestii de-astea. De la Revoluţia franceză la cea bolşevică, la cea cubaneză, cea română... la Rojava.

Poftim?

Exact, Revoluţia Rojava, din Siria. Da, Rojava, o enclavă de un utopism pragmatic, situată chiar la nordul Statului Islamic, cunoscută şi sub numele de Kurdistanul Sirian, formată din trei cantoane: Jazira, Kobani şi Afrin, la graniţa de sud a Turciei.

Punctul de pornire a revoluţiei este fondarea Partidului Muncitorilor Kurzi, PKK, în Turcia anului 1978, o organizaţie marxistă militând împotriva statului turcesc, recurgând şi la bombardamente suicidale, motorul unui conflict de gherilă aparent interminabil, până în 2013. Dar mişcarea începuse să dea rateuri încă din 1999, când liderul Abdullah Ocalan a fost capturat de armata turcă, iar cei din Occident o confundau cu grupările jihadiste emergente.

În puşcărie, Ocalan, ca mulţi alţi lideri din trecut, prezent şi, neîndoielnic, viitor, a avut o străfulgerare ideologică, inspirat şi de ideile unui gânditor anarhist, Murray Bookchin, care profera confederalismul democratic - adică un sistem democratic nestatal. Şi pentru a celebra moartea lui Bookchin în 2006, PKK şi-a anunţat explicit reorientarea, mai apoi transformând ficţiunea în realitatea acestei formaţiuni, în clocotul războiului civil sirian.

În "Cheia mică" autorii detaliază procesul de creare a democraţiei directe, non-statale, construită pe fundaţia populară a unor structuri locale care, spre deosebire de alte sisteme politice, nu-şi delegă puterea politică; adunările locale îşi trimit reprezentanţii, prin rotaţie, la consiliile superioare, însă toate deciziile se întorc, crucial, la nivel local pentru validare.

În loc de poliţie, ordinea e menţinută de Asayish (siguranţă, în turceşte), răspunzătoare, împreună cu miliţiile angajate în lupta contra ISIS, consiliilor locale. Nu numai că această democraţie a reimaginat şi reconfigurat principiile de "puterea aparţine poporului", dar soluţia kurdă a unei Rojava non-statală este deschisă tuturor raselor şi religiilor, primind cu braţele deschise mii de refugiaţi sirieni dornici să se dedice acestui experiment politic-economic.

Şi feminismul joacă un rol central în această combinaţie. Toate îndatoririle administrative sunt coprezidate de femei şi bărbaţi, toate consiliile sunt obligate să fie reprezentate de minimum 40% din fiecare sex. În consecinţă, există unităţi Asayish (poliţie non-statală) exclusiv feminine, care se ocupă de delictele contra femeilor şi copiilor, ca de altfel de toate delictele de sorginte şovină. În Rojava sunt interzise tortura, poligamia şi pedeapsa cu moartea.

Pe frontul luptei împotriva Statului Islamic, întruchiparea misoginismului extrem dedat violurilor şi negoţului cu femei pentru sclavie sexuală activează unităţi militare exclusiv feminine, pe lângă cele mixte. Iar femeile din Rojava nu-şi asumă doar responsabilităţi politice, poliţieneşti şi militare, ele sunt implicate în combaterea sexismului, căsătoriilor forţate, violenţei domestice şi abuzurilor de orice natură împotriva femeilor. Revoluţia Rojava este în primul rând o revoluţie a femeilor de către femei.

Sectorul privat e relativ restrâns, punându-se accent pe extinderea proprietăţilor sociale productive şi pe exploatarea resurselor de către comune, în sensul comunei pariziene, şi colective, în sensul asocierii mai multor producători. Nu există impozite pentru cetăţeni sau firme, sumele financiare necesare guvernării sunt procurate din tarifele cerute trecerilor de frontiere, din vânzarea petrolului şi a altor resurse naturale.

Utopică? Da, pentru că duce la extrem ideea de democraţie pe toate planurile şi la orice oră, deschisă oricăror varietăţi de influx libertarian. Pragmatică?! Simplu, pentru că nu există altă soluţie în situaţia dată, Turcia decretând-o în continuare ca enclavă PKK, ergo teroristă, ergo embargo. Chiar şi Occidentul se sfieşte în a stabili şi reglementa relaţii diplomatice, deşi pe ultima sută au primit semnale încurajatoare din SUA şi Marea Britanie. Iar noutatea acestui experiment atrage tot mai mult prin suavitate.

În concluzie, utopismul devenit pragmatic reînflăcărează imaginaţia celor care încă visează la aceea societate utopică accesibilă. Aşa cum în întunericul Evului Mediu Logica a pâlpâit mai vie ca niciodată înainte, tot aşa Rojave înmugureşte în mâlul mişcător al terorismului absolut. Firesc, fertil.

Această carte a cheii mici se vrea punte spre Occident prin demitizare şi deschidere spre adevărurile democraţiei în exerciţiu. Tot mai mulţi voluntari (simt aici o emoţie retrospectivă spre utopismul revoluţiei spaniole) fac saltul spre aceste coordonate, de unde emit rugi de solidaritate şi critici la adresa mediei occidentale care, în mare parte, a ignorat Revoluţia Rojave, rezumându-se la ineditul spectacular al femeilor focoase-luptătoare.

Dar dacă decideţi să vă alăturaţi cauzei lor ar fi bine să vă radeţi bărbile, dacă sunteţi purtători de bărbi. Barba, simbol al stângii în Europa anilor `70 şi `80 s-a transformat în ultimii ani, în Mesopotamia şi în Orientul Mijlociu, într-o puternică aserţiune islamistă, consemnându-se recent un record ostentativ al renunţărilor la barbă.

Au deschis şi un cont pe net, ştiu să-şi facă reclamă, se simte cum bolboroseşte sângele unei tinere, exuberante democraţii.

Sigur, odată cu eventualul final al războiului civil sirian, şi această democraţie poate năpârli într-o dictatură pragmatică, pronosticul meu de sceptic irecuperabil fiind că va fi negreşit acela.

Şi dacă nu?