Caşcheta la control

Vreau să spun, mai uşor cu lozinca asta bună pe post de scuză la orice: statul eşuat. Despre statul numit România este vorba, desigur. Circulă drogaţii pe unde vor şi cînd vor, omoară şoferii beţi oamenii şi pe şosele, pe trotuar şi prin curţile sau prin casele lor, fără să-i deranjeze poliţia decît pe ăia de n-au şi ei o mamă, un tată, un unchi, un frate, un nene, acolo... unde trebuie? Iaca na, a eşuat statul! Mor oamenii pe treptele şi prin holurile spitalelor că "personalul" e ocupat cu treburile dinlăuntru, de unde să mai aibă timp şi pentru cele din afară? Mor! Iaca bună, a eşuat statul! S-a transformat România, în nici trei decenii, din ţară de tranzit, în ţară matură pentru consumul de droguri? Ba bine că nu! Ce să vezi, a eşuat statul! Cresc ca Făt-frumos, într-o zi cîţi alţii într-un an, analfabetismul, abandonul şcolar şi contra-performanţa educaţional-şcolară? Cresc! Ei, ce să vezi: a eşuat statul. Şi, uite-aşa, toate cîte nu merg şi merg pe dos în ţărişoara noastră dragă au o singură şi sigură explicaţie, aceeaşi: a eşuat statul. Cineva trebuie să le mai taie maioneza tromboniştilor de serviciu, experţilor pafarişti şi specialiştilor în comentarii la orice: lucrurile nu stau deloc aşa. Statul nostru este bine merci, viu şi dă vioi din picioare, se zbenguie, îşi face de cap după cum i-e cheful. În plus, înghite deceniu după deceniu, an după an, lună de lună şi zi de zi, ca un sadic şi nesăţios Moloch, uriaşe fonduri scoase cu japca din buzunarul cetăţeanului. De ieri, de azi şi de mîine. Cetăţeanul, vreau să zic. Statul acesta nu este cîtuşi de puţin eşuat, îşi face treaba cu sîrg, abnegaţie şi multă aplicaţie. Doar că treburile pentru care se află el întocmit, pentru care există şi este folosit cu atîta rîvnă de aşa-zisa noastră clasă politică nu sunt cîtuşi de puţin cele pe care ne închipuim noi, sfîntă naivitate!, că s-ar cădea să le facă. Noi credem că el există pentru a promova într-un mod organizat şi performant dezvoltarea societăţii, pentru a crea condiţii, oportunităţi şi programe consistente de dezvoltare economică, culturală, cu un cuvînt, civilizaţională. Pentru a asigura eficient soluţionarea problemelor fără de care orice societate se duce de rîpă: educaţie şi învăţămînt, asistenţă medicală competentă, oportună şi eficientă, dezvoltare a infrastructurilor critice, de la cele energetice, la cele de transport, dezvoltarea şi cultivarea cercetării, a inovaţiei şi ştiinţei, promovarea culturii, mă rog a programelor de anvergură macro-socială, capabile să facă viaţa oamenilor, a comunităţilor şi a întregii societăţi mai bună, mai sănătoasă, mai curată, mai fericită. Da...da, fericită, iar fericirea, astăzi, se poate măsura. România se află pe undeva pe locul 73 în lume. Ei bine, dacă asta vă închpuiţi despre statul nostru, atunci aţi greşit!! Statul acesta numit România nu a fost niciodată întocmit şi nici folosit pentru asemenea scopuri decît întîmplător, rar şi incoerent. Evident, cu efecte sociale greu şi numai parţial agregate la scară istorică. De unde şi "irecuperabila întîrziere socială" a României sau modernitatea ei ratată. De cînd se ştie şi în toate timpurile, indiferent de natura politică a regimului care s-a înstăpînit peste instituţiile sale, statul nostru a fost în raport cu cetăţenii şi cu societatea, un stat prădalnic. Iar, pentru ca prădăciunea să poată fi continuată pe perioade lungi de timp şi fără zăbavă, să fie dusă nu rareori la extrem, funcţia dominantă a statului a fost aceea de opresiune. Constantă, bine apăsată, neiertătoare cu supuşii, dar mai ales cu nesupuşii. Statul numit România este astăzi, nu a fost deloc altfel, o maşinărie relativ primitivă, dar neîndurătoare şi neobosită, de stors resurse sociale. Ce să facă cu ele? Simplu! Să le redistribuie marilor jucători la masa statală, a puterii: instituţii de forţă, aleşi şi hiper-protejaţi ai naţiei, hoarde de profitori, găşti şi haite gata să înhaţe orice halcă ar fi disponibilă prin bunăvoinţa statului, paraziţi şi profitori de toate speţele şi calibrele, care au însă o distinctă şi "nobilă" calitate: susţin sistemul şi, cei mai mulţi, fac parte integrantă din el. Despre sistemul de spoliere şi opresiune este vorba, desigur. Vai, vai, se lamentează acum lumea, după ce unul dintre miile de drogaţi care circulă pe drumurile publice la volanul maşinilor de lux a omorît doi oameni pentru că nu ştia, la propriu, pe ce lume se află şi pe unde merge? Poliţia l-a oprit cu nici o oră înainte, l-a controlat şi l-a găsit în regulă. Deci, reglementar şi legal, i-a dat drumul să meargă mai departe. Nu aveau bieţii poliţişti teste anti-drog la ei. Nu aveau nici acasă, nici prin vecini, nici pe la unităţile lor, pentru că testele astea sunt puţine şi scumpe, iar statul nostru e sărac! Şi neputincios. Ce mai, e gata eşuat! Ei aş, c-est' copil! Nici vorbă. Cine v-a spus dumneavoastră că treaba poliţiei nu este să cureţe drumurile de şoferi beţi, drogaţi sau cu permise ridicate, ori dobîndite pînă şi de analfabeţi, pe tarife fixe, la "naşu". Ori că treaba ei ar fi să blocheze, să reducă drastic, dacă nu chiar să elimine cu totul piaţa drogurilor din România? Haida, de! Esenţialmente, treaba poliţiei şi a tuturor formaţiunilor de acelaşi tip este represiunea, la comanda şi în beneficiul stăpînului aflat vremelnic pe scaunul cel înalt al politichiei. Ministru, şef de guvern, preşedinte sau ce o mai fi el. La umbra acestei esenţiale funcţii cresc gradele, lefurile, pensiile şi toate privilegiile din care instituţia şi oamenii ei "de bază" se înfruptă pînă dincolo de îndestulare. În plus, mai cresc şi veniturile personale, că de... oameni suntem şi nu o să ajungă ditai chestorul, şeful de direcţie, şeful de inspectorat sau şeful de post să stea cu mîna întinsă ca milogul la ăştia pe care-i piaptănă în fiecare zi şi care fură şi spoliază pe rupte de la stat sau de la cetăţean, de unde şi cum apucă fiecare! Poliţia şi toate instituţiile de aceeaşi natură sunt instrumente ale forţei în slujba puterii şi a oamenilor care beneficiază, fie şi temporar, de privilegiile ei, dar mai ales în slujba propriilor interese, de castă, de grup şi individuale. Pentru orice alte funcţii sociale, cum ar fi asigurarea securităţii cetăţenilor şi a comunităţilor, din oficiu şi permanent, poliţia nu are timp, nu are oameni, nu are dotare, nu are pregătire, nu are... mă rog, nu are nici un chef şi nici un interes să se murdărească pe mîini.