Cât de aproape este prima criză şi depresiune economică globală?

De câteva luni bune apar tot mai des ştiri referitoare la operaţiuni urgente pentru salvarea unor mari bănci din China. Este vorba despre instituţii financiare cu active de ordinul zecilor de miliarde de dolari sau care depăşesc o sută de miliarde.

Această dinamică negativă la nivelul sectorului bancar are loc pe fondul publicării primelor prognoze de creştere economică sub 6% în 2020 a celei mai mari economii din Asia.

O creştere anuală a PIB-ului de peste 5% ar fi de invidiat oriunde şi în orice perioadă istorică, dar aceasta nu mai este suficientă când are în spate creşteri explozive ale creditului, al cărui randament abia se menţine în teritoriu pozitiv.

Acesta este contextul în care profesorul Tuomas Malinen, de la Universitatea din Helsinki, a comparat recent China cu America din anii "20 şi a lansat un avertisment deosebit de sumbru.

"China de astăzi este America din anii "20. Criza care vine este excepţională dintr-un punct de vedere foarte important: va fi prima criză şi depresiune economică globală", scrie profesorul Malinen pe contul său de Twitter.

Din păcate, nici în America zilelor noastre lucrurile nu stau mai bine. În ultimele trei luni, bilanţul Federal Reserve a crescut cu aproape 290 de miliarde de dolari, după un proces de "normalizare" care a durat circa 21 de luni. Astfel, efectele "restricţionării cantitative" au fost inversate în proporţie de circa 40% într-un interval de aproape 7 ori mai scurt.

Profesorul Malinen scrie pe contul său de Twitter că "viteza expansiunii bilanţiere este uluitoare", în condiţiile în care "nu este vorba despre o problemă de lichiditate a pieţelor", ci este vorba despre "o problemă a băncilor centrale, care se confruntă că active financiare supraevaluate utilizate drept colateral în operaţiuni repo".

"A venit vremea ca economiştii să nu mai susţină politicile iresponsabile şi distructive ale băncilor centrale", este concluzia profesorului finlandez, care mai afirmă că este necesară "tragerea la răspundere a băncilor centrale pentru erorile lor masive".

Într-o analiză recentă publicată pe site-ul Institutional Risk Analyst, consultantul financiar Richard Chris­topher Whalen îl compară pe Jerome Powell cu Sisif, deoarece "tot încearcă să adauge lichiditate pieţelor monetare din SUA, doar pentru a vedea cum se scurge pe pieţele internaţionale ale finanţărilor în dolari".

Iar aceste pieţe sunt "măcinate" sis­tematic de o neîncredere tot mai mare. "Băncile nu comunică între ele, iar băncile centrale trăiesc sub spectrul terorii absolute a adevărului care va ieşi la iveală", explică reputatul analist american Martin Armstrong situaţia de pe piaţa repo din SUA.

În opinia lui Armstrong, "băncile centrale nu îndrăznesc să scoată niciun cuvânt despre sursa crizei, deoarece se tem de crearea unei crize politice". Mai grav este faptul că adevărata situaţie nu este prezentată clar nici şefilor de stat. "Trump a făcut un apel pentru introducerea dobânzilor negative deoarece nu înţelege natura crizei şi nimeni nu îi explică situaţia", mai scrie Armstrong.

Într-un interviu recent acordat pos­tului de televiziune CNBC, analistul american Jim Grant, editorul publicaţiei "Grant's Interest Rate Observer" a declarat că "nu mai există mecanismul de descoperire a preţului pe piaţă şi suntem obligaţi să folosim dobânzi administrate".

Manipularea flagrantă a dobânzilor în calitate de "preţ al banilor", dar mai ales distorsionarea lor grotească, care face inutilă utilizarea acestor indicatori pentru descoperirea preferinţelor de timp ale agenţilor economici, au eliminat astfel piloni fundamentali ai economiei de piaţă.

În aceste condiţii, este absurd să mai vorbim despre capitalism, mai ales când avem o definiţie a lui Benito Mussolini de acum un secol, care spune că "fascismul ar trebui mai degrabă numit corporatism, deoarece reprezintă fuziunea dintre puterea statului şi puterea corporaţiilor".

Mai mult, corporaţiile de astăzi au profitat din plin de dobânzile scăzute şi tiparniţele marilor bănci centrale.

Într-un articol de pe site-ul financiar Seeking Alpha, Danielle Park, membru CFA, scrie că "trăim scenele finale ale celor mai distructive, din punct de vedere financiar, capitole ale istoriei omenirii", în timp ce analistul Jim Bianco prezintă datele relevante pentru adevăratul "motor" al creşterii indicilor bursieri din ultimii ani: răs­cumpărările propriilor acţiuni de către marile corporaţii.

Resursele financiare au fost, în cea mai mare parte a cazurilor, obţinute prin emisiuni de obligaţiuni sau împrumuturi directe de la instituţii financiare, pe fondul unor costuri de finanţare reduse artificial de politicile monetare ale marilor bănci centrale.

Conform datelor de la Institute of International Finance, datoriile companiilor nefinanciare la nivel global au ajuns la 74,2 trilioane de dolari în iunie 2019, după o creştere cu 27,4 trilioane faţă de iunie 2009.

Zecile de trilioane de dolari nu au asigurat, din nefericire, condiţiile pentru creşterea economică sustenabilă, iar "următorul val al monetizării datoriilor va fi, de asemenea, un dezastru", după cum scrie economistul spaniol Daniel Lacalle.

În opinia sa, "acest experiment monetar nu a făcut decât să demonstreze că dobânzile tot mai scăzute şi lichiditatea tot mai ridicată nu stimulează reducerea gradului de îndatorare, ci acumularea unor datorii şi mai mari".

Lacalle face apoi apel la experienţa istorică şi subliniază că "atunci când planificatorii centrali se confruntă cu declinul creşterii economice, al productivităţii şi creşterea datoriilor, decizia adoptată nu este niciodată oprirea nebuniei monetare, ci accelerarea aces­teia".

Din păcate, o astfel de decizie este perfect raţională, în condiţiile în care "autorităţile" nu au pielea în joc, adică nu sunt afectate de o răspundere materială şi penală dură, nu doar de simpla "răspundere politică" a pierderii unei funcţii.

Ce va urma? Foarte probabil o "monetizare completă a exceselor guvernamentale", după cum mai arată Daniel Lacalle, sub "acoperirea" acţiunilor urgente pentru oprirea schimbărilor climatice.

Dar nu ar fi mai simplă şi mai eficientă stoparea consumului pe datorie? Bineînţeles, dar această soluţie nu este fezabilă din punct de vedere politic, deoarece ar conduce la prăbuşirea aproape instantanee a iluziei bunăstării din ultimele decenii şi a promisiunilor goale ale politicienilor şi băncilor centrale.