Ce a mai rămas din tezaurul nostru?

Dacă ar fi să ne luăm după naraţiunea colocvial-memorialistică a fos­tului Premier al României, Radu Vasile, fie-i ţărîna uşoară!, care, la rîndul său, citează "o aroganţă" marca Putin: "Nu mare lucru"! Este vorba, desigur, despre ceea ce ar mai fi rămas din tezaurul statului numit România, încredinţat spre păstrare, cu acte în regulă, statului numit Rusia care, la rîndul său, a semnat de primire pentru el, pe acte în regulă! Superficialitatea juridică şi, nu în ultimul rînd, incredibila slăbiciune politică cu care a fost abordat subiectul, după 1990, merită un dram de atenţie, fie şi numai pentru că ne poartă în zona unei teme mai generale, pe care o putem numi: "Tezaurul Nostru".

Cu cel din Rusia, din punct de vedere juridic, lucrurile sunt mai clare chiar decît lumina zilei: este vorba despre obligaţii asumate între state, prin acte de drept care nu pot fi nici renegate, nici abrogate, nici ignorate. În virtutea celui mai general principiu de drept internaţional, prin care statele se angajează să-şi respecte cu bună credinţă obligaţiile asumate prin tratate, convenţii şi alte tipuri de înţelegeri oficiale (pacta sunt servanta), restituirea tezaurului de la Mos­cova nu este o chestiune "negociabilă" sau care ar depinde de ceea ce au făcut autorităţile Rusiei, ori altcineva, cu bunurile lichide şi nelichide care constituiau acel tezaur. Obligaţia de restituire nu poate fi prescrisă, decît dacă ea ar apărea ca atare consemnată într-un alt act juridic internaţional, cu aceeaşi valoare ca şi cel iniţial, sub condiţia ca acesta din urmă să nu prejudicieze statul numit România şi drepturile sale patrimoniale! Ceea ce depinde de bunăvoinţa autorităţilor de la Moscova, oricare ar fi ele, este îndeplinirea cu bună credinţă a acestor obligaţii!!! Un exerciţiu la care, încă din timpul lui Lenin, autorităţile ruseşti nu au excelat, mai ales cînd a fost vorba despre "cantităţi neglijabile" şi supărătoare, cum a fost mai mereu cazul României. Lenin s-a supărat pe noi pentru că i-am zădărnicit, la 1919, proiectul "Ungaria Comunistă", prin urmare a ordonat "topirea" tezaurului românesc şi închiderea pentru totdeauna a subiectului, din punct de vedere politic! Stalin s-a supărat pentru că ne-am aliat cu aliatul său, Germania celui de-al III-lea Reich, şi am îndrăznit să trecem Prutul, nu cu opinca, ci cu arma! Ne-a pedepsit cu capitularea necondiţionată, cu des­păgubiri de război oficiale şi pe de zece ori tot atît, neoficiale, plus 50 de ani de regim comunist; Nichita Hrusciov ne-a pedepsit pentru că am îndrăznit să credem că Moldova nu este cea comunistă, creată de el în URSS, la care a alipit Transnistria şi părţile din Bucovina de Nord, luate României fără nici un fel de temei internaţional; Brejnev ne-a pedepsit pentru că n-am vrut să urmăm "Planul Valev" şi să renunţăm la industrializare; Andropov şi Cernencko - pentru că ne-am apucat să deconspirăm spioni sovietici uitaţi prin România; Gorbaciov, pentru că n-am reuşit să prindem şpilul cu perestroika, nici măcar după 1990, iar Putin, pentru că... aşa vrea el! Oricare ar fi temperatura relaţiilor politice dintre România şi Rusia, în problema tezaurului, însă, nimic nu se poate schimba: e al nostru, de drept, chiar dacă, de fapt, n-o să-l mai vedem niciodată!

Ce ne facem însă cu celelalte părţi din "Tezaurul Nostru", pe care nu le-am trimis nicăieri, pentru gestiunea cărora suntem 100% responsabili? Cum, care tezaur? Iaca, spre o pildă, bogăţia de oameni şi de omenie. Au scăzut în două decenii cît nici măcar nu au curaj să ne spună statisticile oficiale! Dar tezaurul de resurse naturale, din pămînt? Dar cele naturale de la suprafaţa pămîntului? Dar bogăţiile codrilor? Dar cele din gospodăriile ţărăneşti? Dar cele din şcoli? Dar cele din spitale şi sanatorii? Dar cele din sufletele fiecărei generaţii, din visele ei, din speranţele ei, din bucuriile ei? Dar cele din cărţi, de pe scenă, ori din alte opere de artă? A făcut cineva vreun inventar al lor? Măcar aşa, din jumătate, în jumătate de veac? La anul 1900, să zicem, la 1950, la 2000. Cît de mare va fi şi în ce va mai consta acest tezaur în 2050? Cît s-a irosit şi cît s-a adăugat? Ce s-a irosit şi ce s-a adăugat? Cine a irosit şi cine a adăugat? Sunt întrebări pe care nu le putem lăsa în sea­ma Institutului de Statistică, cît ar fi el de "naţional"? Sunt întrebări pe care avem datoria să le transmitem, odată cu răspunsurile noastre, copiilor şi nepoţilor noştri? În lipsa lor, "Tezaurul" numit Româ­nia se va epuiza, într-o zi, odată pentru totdeauna!