Ce-ar fi să întrebăm poporul?

Războiul stă să înceapă în Ucraina. În colţul albastru, un regim semi-democratic, sprijinit de Occident. În colţul roşu, o dictatură agresivă, decisă să invadeze un stat suveran pentru a instala un regim-marionetă. S-ar putea să iasă rău. Aşa că am o propunere constructivă. De ce nu am întreba populaţia din regiunile aflate în dispută?

Ştiu, se vor găsi unii care vor fi citit în diagonală ce scriu şi vor sări că fac jocul lui Putin. În fond, nu a organizat şi regimul de la Moscova un plebiscit după ce a smuls, cu forţa, Crimeea din graniţele Ucrainei? Ce ar fi diferit de această dată, mai ales că populaţia din Donbass este formată mai ales din ruşi sau din exemplare de Homo sovieticus? Acestora le sugerez, acum, doar să nu se grăbească cu concluziile.

Vă propun să ne întoarcem în timp în perioada care a urmat imediat după sfârşitul ostilităţilor Primului Război Mondial. Multă lume îşi imaginează că această perioadă a fost una de pace. Ei bine, nu chiar. Istoricii vorbesc chiar de un "război civil european". Continentul a fost agitat de revoluţii, mişcări separatiste, sau greve. Pe străzi vedeai manifestaţii sau miliţii înarmate. Europa era un vulcan care clocotea după o erupţie majoră.

În acest context, a fost organizate o serie de referendumuri pentru a decide soarta unor teritorii pe cale paşnică. Astăzi, mulţi îşi imaginează că referendumurile înseamnă "separatism". În realitate, a fost exact invers.

Primul asemenea referendum a avut loc în Voralberg în luna Mai a anului 1919. Marea majoritate a locuitorilor acestei provincii austriece a votat să se alăture Elveţiei. Uniunea nu s-a petrecut însă pentru că elveţienii însăşi au refuzat. Dragoste cu sila nu se poate. (Chestiunea e ceva mai complicată, desigur. Voralberg este o zonă catolică, ceea ce explică, pe undeva, reticenţa cantoanelor protestante de a o accepta ca membru al Confederaţiei).

În 1920 au avut loc două referendumuri, organizate conform Tratatului de la Versailles, pentru a decide soarta a două zone în dispută între Germania şi Danemarca. Ca urmare, partea de nord a revenit Danemarcei, în vreme ce în partea de sud majoritatea locuitorilor au preferat să devină cetăţeni germani. A fost rezolvarea aşa-numitei "probleme Schleswig-Holstein" care a dus şi la două războaie în secolul al XIX-lea.

Tot în 1920 a avut loc un referendum în zona Mazuriei (nordul actual al Poloniei) care este un exemplu de cum nu trebuie procedat. Problema acolo este că, deşi aflată sub control aliat, zona era de fapt controlată de autorităţile germane, care au folosit tot felul de trucuri, inclusiv violenţa miliţiilor înarmate, pentru a extrage rezultatul pe care îl doreau.

A urmat, în 1921, cu permisiunea Aliaţilor, referendumul care a decis soarta regiunii Sopron. Locuitorii au avut de ales dacă se să alăture Austriei sau Ungariei. Greu de crezut în zilele noastre, dar oamenii au decis să devină cetăţeni maghiari.

Evident, şi extremiştii au căutat să tragă spuza pe turta lor. În 1929, naţionaliştii germani au adus poporul la urme în stil Liviu Dragnea, pentru a-l face să voteze o "Lege împotriva sclaviei poporului german". Afacerea a eşuat lamentabil, prezentându-se doar 14 la sută din electorat. Asta spre aducere aminte a celor care îşi imaginează ca majoritatea populară este mereu gata să voteze tot felul de fantezii politice.

Alt referendum, dictat de Liga Naţiunilor, a fost acela din 1935 din regiunea Saar. 90 la sută dintre locuitori au votat să devină cetăţeni germani. Rezultatul a fost interpretat ca o victorie a propagandei lui Goebbels. Dar, realist vorbind, care era alternativa? Zona era locuită de germani şi era sub ocupaţie militară franceză. Doar 0,5% au votat să devină parte a Franţei. Mă îndoiesc că astăzi s-ar obţine un rezultat diferit.

Însă un referendum în Donbas nu ar da regiunea pe tavă lui Putin? Şi nu ar deschide poarta altor mişcări separatiste? Nu neapărat, dacă este organizat corect. Altfel spus, nu precum "referendumul" din 2014 din Crimeea, organizat "la cald" şi sub ocupaţie militară rusă. Pentru a fi corect, ar trebui lăsată o perioadă de reflecţie (în jur de 10 ani), timp în care regiunea să fie sub control internaţional. (În Crimeea, cred că ar trebui inclusă posibilitatea ca teritoriul să devină stat independent).

Astfel, ar fi luat vântul din pânzele dictatorului de la Moscova. Peste 10 ani, alta ar fi dinamica politică. Vladimir Putin probabil nu va mai fi cu noi, să deschidă ştirile de dimineaţă. Iar populaţia va avea timp să reflecteze. Nu de alta, dar dacă Ucrainei i se promite "integrare europeană" de la Bruxelles, nu ar fi cazul să vedem dacă aceasta aduce într-adevăr avantajele promise? Vizibile şi din Donbas?

Una peste alta, alegătorii nu sunt (neapărat) naivi. Oricum, nu mai mult decât politicienii de carieră. Ar fi cazul să ne punem problema şi ce vor ei. Dacă vor vrea să meargă cu Rusia - Drum bun, cale bătută! Atunci să plătească ei costul unei asemenea alegeri, nu ceilalţi.