Ce mai înseamnă un rating suveran

Temerile că cea mai mare economie a lumii va reintra în recesiune, precum şi îngrijorarea cu privire la reviziuirea ratingului de top al SUA, combinate cu criza datoriilor în Europa au generat la începutul lui august pentru pieţele financiare una din cele mai proaste performanţe de la prăbuşirea Lehman Brothers în 2008.

Pieţele americane s-au prăbuşit în sesiunea de joi 4 august, înregistrând scăderi de aproximativ 5%, în condiţiile în care investitorii se temeau că cea mai mare economie a lumii ar putea intra într-o nouă recesiune. La rândul lor, pieţele europene s-au înscris pe un curs descendent începând de vineri dimineaţă, pe fondul temerilor legate de viitorul economiei americane, respectiv de cel al economiei mondiale. În plus, o influenţă negativă asupra regiunii au avut-o rezultatele financiare anunţate de societăţi financiare importante, precum RBS şi Allianz. Evoluţia descendentă a pieţelor a marcat în mod evident penalizarea erorilor şi bâlbâielilor politicienilor de către investitorii financiari. Este clar că aceştia par să nu se fi adaptat la noile realităţi economice internaţionale: nici pieţele de acţiuni, nici cele de obligaţiuni sau valutare, şi nici chiar pieţele de mărfuri nu vor mai putea oferi în viitor randamentele pe care investitorii erau obişnuiţi să le obţină în ultimele decenii. Majorarea globală şi simultană a riscului pentru toate pieţele şi instrumentele nu poate fi însoţită de o creştere echivalentă a randamentelor obţinute. Investitorii aflaţi în căutarea randamentelor cât mai mari (dacă se poate şi fără riscul asociat acestora) au creat mai mult sau mai puţin artificial o criză a datoriilor suverane pentru a obliga guvernele să plătească ele preţul crizei economice şi financiare prin care a trecut lumea. Deşi nimic nu s-a schim-bat în mod fundamental în comportamentul (uneori total ires-ponsabil, este adevărat) al politicienilor în ultimele luni, investitorii financiari au devenit deodată foarte atenţi la indicatorii financiari pe care i-au ignorat cel puţin un deceniu pentru pieţele dezvoltate: deficit bugetar, îndatorare, serviciul datoriei.

În acest context agitat, agenţia de rating Standard&Poor"s a redus vineri, 5 august, cu o treaptă ratingul "AAA"pe termen lung al SUA, menţinând în acelaşi timp şi perspectiva negativă asupra acestuia. Analiştii S&P au acuzat politicienii de la Washington că au dus decizia de majorare a plafonului îndatorării SUA până în ultima clipă înainte de default şi că au pus divergenţele politice înaintea interesului naţional (sau chiar mondial, am spune noi). Mai mult, deşi agenţiile de rating afirmau că este necesară o reducere a deficitului bugetar în SUA cu 4 trilioane de dolari în următorul deceniu, politicienii americani au reuşit cu greu să ajungă la un compromis pentru reduceri efective de 917 miliarde, plus încă 1,5 trilioane care urmează să fie agreate de un comitet de experţi în următoarele luni. Desigur, pot fi aduse multe critici privind profesionalismul şi chiar independenţa (sau mai degrabă lipsa ambelor) agenţiilor de rating - şi am făcut şi eu acest demers într-un articol trecut - dar fapt este că de aceas-tă dată, cel puţin la prima vedere, decizia S&P poate fi susţinută cu "probe materiale". Totuşi, aceasta nu înseamnă nicidecum că SUA va trebui să plătească mai mult la împrumuturile suverane - aşa cum s-ar întâmpla cu siguranţă cu orice alt stat al lumii - ba dimpotrivă, ceea ce contează în acest moment pare a fi performanţa relativă a unei economii faţă de toate celelalte, nicidecum performanţa sa absolută. Aşadar, ratingul AAA poate deveni doar o "ţintă greu de atins" şi în realitate majoritatea ţărilor dezvoltate ale lumii considerate până nu demult ca "lipsite de risc" să aibă un rating inferior celui maxim.

Ceea ce putem aştepta însă în următoarea perioadă este o micşorare a diferenţialului între ratingurile marilor puteri şi cele ale ţărilor emergente majore, pe măsură ce acestea din urmă îşi consolidează puterea economică la nivel mondial. Eu cred că ar fi o mare greşeală din partea agenţiilor de rating o asemenea mutare, dar am multe motive să susţin că aceasta se va întâmpla foarte curând - importanţa dată în ultimii ani de investitorii financiari ţărilor "alintate" cu apelativul BRIC, precum altădată "tigrilor asiatici" reprezintă în fapt doar o nouă cedare a agenţiilor de rating în faţa presiunilor investitorilor financiari de a le oferi noi pieţe pentru a investi profitabil. Dacă privim cu atenţie problemele marilor ţări emergente: corupţia extinsă, probleme sociale grave care pot exploda oricând, diferenţele abrupte dintre bogaţi şi săraci, lipsa libertăţilor politice sau civile, toate aceste elemente arată că ţările BRIC sunt departe de a aspira (cel puţin în opinia mea) la statutul de ţări cu rating superior. Pe de altă parte însă, din punct de vedere economic şi la o privire care eu susţin că este foarte superficială, economiile emergente par acum "salvatorii lumii vechi". China a devenit principalul finanţator al SUA; totuşi, să nu uităm că în absenţa SUA, creşterea economică a Chinei din ultimul deceniu ar fi fost imposibilă. India este probabil cel mai mare furnizor de "creiere" pentru SUA, iar Brazilia un important punct strategic şi nod energetic în America Latină. Iar Rusia devine marele furnizor de materii prime şi energie ieftină pentru Europa, mai ales în condiţiile în care Orientul Mijlociu este victima unei instabilităţi politice (reală sau menţinută artificial) care probabil nu se va sfârşi niciodată.

Pentru ca ascensiunea ţărilor BRIC să poată continua este însă nevoie de stabilitate în ţările dezvoltate şi o eventuală "degradare controlată" a economiilor lor, nicidecum una abruptă şi violentă. Realizând acest deziderat, liderii financiari din grupul G7 al marilor puteri industriale şi-au luat angajamentul să întreprindă orice acţiune necesară pentru a stabiliza pieţele care şi-au pierdut încrederea în abilitatea liderilor politici de a administra criza datoriilor în Europa şi SUA şi să acţioneze pentru asigurarea lichidităţii şi stabilităţii pe pieţele financiare. Singura soluţie viabilă în acest moment este în opinia mea un compromis: pe de o parte, o flexibilitate mai ridicată din partea politicienilor şi pe de altă parte, o întelegere a noilor realităţi (mai tris-te şi mult mai puţin remunerative) de către investitorii internaţionali. Toate acestea în condiţiile schim-bării necesare a modelelor economice, care să recunoască noua stare de fapt la nivel mondial.