Ce sărbătorim pe 9 mai?

Pe 9 mai 1877, ministrul Afacerilor Externe de atunci, Mihail Kogălniceanu, declara, în Parlament, independenţa ţării noastre de sub dominaţia Imperiului Otoman, dominaţie exercitată pe parcursul a mai multor secole. În cadrul mai-largului Război Ruso- Turc, Româ-nia îşi dobândea, pentru prima dată, independenţa, ce avea să-i fie recunoscută, de jure, prin tratatele de la San Stefano şi, ulterior, Berlin.

Pe 9 mai 1950, ministrul Afacerilor Externe de atunci, al Franţei, Robert Schuman, semna propunerea guvernamentală de creare a unei noi forme de organizare a statelor din Europa, denumită o Comunitate supra-naţională.

Articolul 1 al Constituţiei stabileşte că statul nostru este "suveran şi independent".

Suveranitatea se referă la calitatea de a dispune liber de propria soartă.

Independenţa se referă la o exprimare liberă, autonomă, ferită de intervenţia altora.

Două concepte ce subsumează aceeaşi idee.

În ziua în care noi sărbătorim eliminarea dependenţei faţă de Imperiul Otoman, coincidental, sărbătorim şi delegarea de suveranitate în unele puncte de decizie cheie pentru statul român, sub principiul sub-sidiarităţii europene.

Principiul subsidiarităţii sintetizează supremaţia legii europene: Uniunea Europeană poate acţiona acolo unde acţiunile individuale ale statelor sunt insuficiente.

Aceasta primează în faţa legislaţiei naţionale.

Am renunţat la independenţa jus-tiţiei, în curând vom renunţa la independenţa politicii fiscale, iar în cadrul Uniunii Monetare, în viitor, şi la independenţa politicii monetare.

Deci, ce sărbătorim, noi, pe 9 mai?

Sărbătorim independenţa pe care am dobândit-o din greu, sau amanetarea ei către Uniunea Europeană?

Ziua Independenţei ar însemna, astfel, simbolic, o sărbătoare a tuturor cetăţenilor, în virtutea apartenenţei la Republică, care ar uni, şi nu ar împărţi şi al cărei scop este mai civic decât accentul etno-naţionalist ce planează asupra Marii Uniri.

Inclusiv ţara noastră ar putea beneficia de pe urma observării acestei sărbători, prin dobândirea, într-un prezent caracterizat de predare intelectuală către exterior, a unei independenţe - înţeleasă nu ca autarhie şi izolaţionism, ci ca o recunoaştere a faptului că responsabilitatea judecăţii ne aparţine (respectiv oficialilor ce au funcţii de conducere, aşa cum ei cred că ar fi) şi faptul este intrinsec: că nicio altă gândire ori trăire nu ni se pot substitui.

9 mai înseamnă atât "întregirea" Europei cât şi independenţa ţării noastre.

În fond, Europa de ce nu ne-ar sărbători independenţa, în calitate de stat membru?

1 decembrie 1918, o dată a cărei rememorare este, probabil, cea mai importantă sărbătoare seculară a ţării noastre, amintind de glorioasa Mare Unire, care a adus laolaltă toţi românii, sub întregirea tuturor teritoriilor istorice "româneşti".

O rememorare care ignoră faptul că Unirea nu a fost dorită de către toţi, iar întregirea teritoriilor a venit cu o populaţie non-românească destul de numeroasă, ce a dus nu numai la probleme economice, dar şi la diviziuni şi conflicte socio-politice care au lăsat loc dictaturii Carliste şi, mai apoi, regimului Antonescian.

O a doua zi legală seculară de sărbătoare este 1 mai, o zi cu semnificaţie de sorginte internaţională, şi, poate mai important, una a segregării de grup, nicidecum una care, prin origini, poate reprezenta pe toţi cetăţenii ţării noastre.

Alte sărbători oficiale, dar fără putere legală, Ziua Unirii (24 ianuarie) şi Ziua Femeii (8 martie), se adresează, iarăşi, unei părţi a populaţiei. Totodată, se sărbătoresc, cu un nivel de informare publică destul de ridicat, Ziua Pământului, Dragobetele sau Mărţişorul.