Ce se întâmplă când banii nu mai au de unde cumpăra arme?

Banii se tipăresc uşor, mai ales când băncile centrale nu au nicio problemă în a lansa programe de relaxare cantitativă prin care să cumpere obligaţiunile emise de guverne pentru acoperirea deficitelor bugetare tot mai mari.

Ce nu se tipăreşte uşor, de fapt nu se tipăreşte deloc, este o bază industrială care să permită şi construirea sistemelor de armament şi a muniţiilor.

De la această premisă porneşte un articol recent din Wall Street Journal, unde se arată că "Statele Unite îşi pot permite o armată mai mare, dar nu putem să o construim".

Gravitatea situaţiei este ilustrată printr-un "joc de război" publicat de Center for Strategic and International Studies (CSIS) din Washington în ianuarie 2023, unde sunt derulate mai multe simulări ale unei confruntări cu China, în urma invadării Taiwanului.

Invazia a fost respinsă în toate scenariile, dar pe fondul unor pierderi uriaşe umane şi materiale şi a distrugerii complete a insulei. SUA pierde două portavioane şi până la 20 de distrugătoare şi crucişătoare, în timp ce China pierde peste 50 de nave mari de suprafaţă.

"Ceea ce pare a fi o egalitate, poate deveni o victorie a Chinei într-o perioadă relativ scurtă", subliniază WSJ, pe fondul diferenţelor majore în capacitatea de refacere a pierderilor.

"În ceea ce priveşte concurenţa industrială şi construcţia de nave, China se află acolo unde se aflau SUA în primele etape ale celui de-al Doilea Război Mondial", a declarat un analist din cadrul Congressional Budget Office (CBO), în opinia căruia "pur şi simplu nu avem capacitatea industrială în SUA de a construi nave de război în număr mare şi foarte rapid".

Acum administraţia de la Washington se apropie tot mai mult de concluzia că "şi atunci când există bani, armele şi muniţiile sunt foarte greu de livrat".

Dincolo de ipoteza de lucru că "există bani", când de fapt este vorba doar despre o capacitate de împrumut marcată de un grad de incertitudine tot mai mare, Greg Ip, autorul articolului din WSJ, explică de ce capacitatea de producţie s-a redus aşa de mult în America.

Un pas mare a fost făcut în urmă cu trei decenii, când sfârşitul Războiului Rece a condus la reducerea bugetelor militare, iar Pentagonul a forţat consolidarea firmelor producătoare de armament şi muniţii.

Contractele militare au început să fie acordate pe baza celor mai reduse costuri. În aceste condiţii, a dispărut orice motivaţie pentru producători de a deţine capacităţi suplimentare, care ar putea fi utilizate la creşterea producţiei într-un timp scurt.

"Foarte puţini oameni au anticipat conflictul prelungit şi de mare volum pe care îl vedem în Ucraina sau pe care l-am putea vedea din nou împotriva unui concurent strategic", a declarat William LaPlante, principalul oficial responsabil de achiziţii în cadrul Pentagonului.

Reducerea capacităţilor de producţie militare a avut loc în contextul mai larg al reducerii bazei manufacturiere, în condiţiile în care o foarte mare parte a sectoarelor intensive din punct de vedere al forţei de muncă au "migrat" către Asia de Est.

Astfel, sectorul industrial american se confruntă şi cu un deficit major în ceea ce priveşte forţa de muncă cu un grad ridicat de calificare. WSJ oferă exemplul sudorilor pentru construirea submarinelor, care au nevoie de o pregătire de trei până la cinci ani pentru a ajunge la gradul de calificare cerut.

Mai mult, şi personalul de întreţinere pentru sistemele moderne de armament produse de SUA trebuie să fie foarte bine pregătit. Pe marginea articolului, un cititor aminteşte de concluziile unor evaluări oficiale ale sistemelor de armament produse în SUA, despre care se spune că sunt prea complexe şi au o fiabilitate redusă. Aici este oferit ca exemplu avionul F-35, ale cărui motoare au o durată de viaţă mult mai scurtă decât cele anterioare, iar necesarul de întreţinere este de două ori mai mare.

Despre producătorii din industria de apărare, Wall Street Journal mai scrie că "suferă din cauza depăşirilor endemice ale costurilor şi a întârzierilor de livrare", în condiţiile în care "China controlează întregi lanţuri de aprovizionare industriale, care îi permit să direcţioneze rapid capacitatea către noi priorităţi".

Exemplul oferit aici trece cu mult dincolo de calificativul "îngrijorător". După cum arată WSJ, "un şantier naval din Huludao, care construieşte nave civile şi submarine nucleare, are o capacitate anuală mai mare decât toate navele lansate de SUA din 2014".

Deocamdată militarii şi politicienii de la Washington încearcă să se "liniştească" cu ideea că armele produse de China au o calitate inferioară, însă acest decalaj se reduce tot mai rapid, după cum aminteşte cotidianul financiar american.

Deoarece "ar costa o avere pentru SUA să-şi reconstruiască întreaga bază a industriei civile doar pentru a servi armata, iar acest lucru ar putea să nu funcţioneze", un analist militar a declarat pentru WSJ că o soluţie ar putea fi majorarea plăţilor către producătorii de armament şi muniţie, astfel încât aceştia să menţină capacităţi excedentare de producţie, sau utilizarea capacităţilor de care dispun aliaţi precum Japonia sau Coreea de Sud pentru construirea navelor militare.

Este greu de crezut că utilizarea acestor capacităţi de producţie mai este posibilă în cazul declanşării unui conflict deschis cu China.

În ceea ce priveşte costurile din industria aero-spaţială, WSJ consideră că autorităţile americane ar putea urma metodele utilizate de Elon Musk în cadrul companiei sale SpaceX, respectiv extinderea pe scară largă a gradului de standardizare.

Situaţia este cel puţin la fel de îngrijorătoare în Europa, unde "creşte nivelul de alarmă în privinţa forţelor armate slăbite şi a arsenalelor goale", conform unui alt articol din Wall Street Journal.

Astfel, armata Marii Britanii poate utiliza doar circa 150 de tancuri şi câteva duzini de piese de artilerie cu rază lungă, în timp ce Franţa are mai puţin de 90 de piese de artilerie grea, un număr despre care WSJ spune că este echivalentul pierderilor Rusiei din Ucraina într-o lună. Germania are muniţie pentru două zile.

"Nu există niciun pericol militar imediat pentru Europa din partea Rusiei, dar dacă Rusia va câştiga în cele din urmă în Ucraina, puţini se îndoiesc de capacitatea Moscovei de a se reînarma complet în trei sau patru ani", subliniază Wall Street Journal.

Dar cum este posibil aşa ceva? Nu era Rusia doar o "staţie de benzină cu arme atomice"?

Poate că mai este timp, totuşi, pentru remedierea problemelor militare din Statele Unite şi Europa. Speranţa vine tot de la un articol din WSJ, unde se arată că "Rusia a pierdut aproape 90% din armata de dinainte de război", conform unor rapoarte desecretizate ale serviciilor de informaţii americane prezentate Congresului.

Datele prezentate de cotidianul financiar american arată că 315.000 de soldaţi ruşi au fost ucişi sau răniţi de la invazia din februarie 2022, iar Rusia a mai pierdut aproape două treimi din tancuri, respectiv 2.200 unităţi, din totalul de 3.500 disponibil anterior invadării Ucrainei.

O serie de pierderi au fost compensate prin aplicarea unor "măsuri extraordinare", conform raportului înaintat Congresului, dar "se poate spune că războiul din Ucraina a dat înapoi drastic 15 ani de efort rusesc pentru modernizarea forţelor terestre".

Toate aceste informaţii arată că Occidentul ar avea timp şi bani pentru reînarmare. Dar are şi resursele materiale şi energia necesare transformării banilor în avioane, tancuri, baterii de artilerie sau muniţie?

"Pentru a construi o armată mai mare, cheia ar putea fi să înveţi să o construieşti mai ieftin", este concluzia lui Greg Ip în Wall Street Journal.

Dar cât de realistă este o astfel de soluţie pentru Statele Unite, în condiţiile în care doar cheltuielile bugetare cu dobânzile pentru datoria publică aproape s-au dublat din 2020 până în prezent şi au ajuns la circa 980 de miliarde de dolari după primele trei trimestre din 2023?

De unde vor veni materiile prime şi bunurile de capital pentru prelucrarea lor la un volum mult mai ridicat, mai ales în Europa?

În plus, cine va mai finanţa datoria publică a SUA şi la ce costuri? Iar dacă Federal Reserve va reporni tiparniţa pentru noi programe de relaxare cantitativă, ce se va întâmpla cu valoarea acceptată a dolarului pe plan internaţional, mai ales pe fondul tendinţei de eliminare a monedei globale de rezervă din tranzacţiile între economiile în curs de dezvoltare, în special a celor din grupul BRICS?