Ce se întâmplă în Piaţa Universităţii?

Piaţa Universităţii este un fenomen democratic cu o asemenea putere de contagiune şi de o determinare cetăţenească aparent surprinzătore. Însă indignarea nu avea nevoie decât de o scânteie pentru a se transforma dintr-un protest surd, consumat în faţa televizoa­relor, într-o mişcare spontană care transformă România văzând cu ochii. Deja, doar după câteva zile de manifestaţii România s-a schimbat până într-acolo încât nu se mai poate reveni la punctul iniţial. Cu un guvern lipsit de orice suport popular şi suspendat deasupra prăpastiei, cu un preşedinte "jucător" care a fost practic scos de pe teren, România de la sfârşitul lunii ianuarie 2012 nu mai are decât o vagă legătură cu cea de la începutul anului. Căci, dincolo de miile de manifestanţi din Bucureşti şi din celelalte oraşe ale ţării, ratingurile ameţitoare ale televiziunilor de ştiri şi orientarea telespectatorilor preponderent către acele televiziuni ce comentează cu simpatie mitingul din Piaţa Universităţii arată o Românie care nu doar că nu mai respinge politica, ci o plebiscitează de-a dreptul. Doar că este o altfel de politică!

Şi, dacă această manifestare a democraţiei participative spontane a surprins nepregătiţi politicienii sau jurnaliştii, ceea ce este şi mai grav este că i-a deconcertat şi pe mulţi din cei ce se îndeletnicesc cu observarea societăţii. De aceea, mulţi încă încearcă să reducă totul la o simplă revoltă socială, o mişcare tardivă împotriva austerităţii, altfel spus un simplu accident. Că nu a fost doar un accident o dovedeşte determinarea celor care manifestă zi de zi, şi mai ales seară de seară transformând Piaţa Universităţii în simbolul rezistenţei civice împotriva derivelor politice şi economice.

Departe de a fi uniformă, Piaţa Universităţii oferă o imagine de ansamblu a unei Românii diverse, policrome şi în plină mişcare. Cele două Pieţe, cea de la Fântâni, din faţa Universităţii de Arhitectură, şi cea de la Intercontinental, din faţa Teatrului Naţional, se completează armonios, aşa cum nu reuşea Piaţa Universităţii din 1990. Studenţii, ultraşii şi ong-iştii de la Fântâni dialoghează, fără a-şi pierde identitatea şi stilul, cu funcţionarii publici sau pensionarii de la Teatrul Naţional, asigurând o mare reprezentativitate unei manifestări politice fără precedent în România. Articularea românească a mesajului indignaţilor din lumea largă este una redutabilă tocmai datorită reprezentativităţii sale.

Dacă pentru sociolog sau antropolog varietatea personajelor prezente în Piaţa Universităţii vorbeşte despre o lume diversă, dar care, dincolo de varietatea mesajelor găseşte numitorul comun în nevoia de schimbare socială şi politică, pentru politolog cele două Pieţe vorbesc despre emergenţa unor noi clivaje politice pe care politicienii, sfătuiţi de consultanţii lor, le-au ignorat. Căci sloganurile postmaterialiştilor (ecologiştii cu "Vrem cianură, Pentru dictatură", libertarieni cu "Vă rugăm să ne scuzaţi, Nu producem cât furaţi!" sau indignaţii cu "Indignaţi, Nu manipulaţi!" etc.) se completează cu cele ale perdanţilor tranziţiei ( "Nu suntem manipulaţi, Suntem doar săraci!" sau "Pe tineri îi arestaţi, Mafia o protejaţi!") permiţând radiografierea unei noi Românii. Dacă nu s-ar fi lăsat amăgiţi de consultanţi centraţi pe marketing care reduceau societatea la o masă amorfă de consumatori dezabuzaţi şi ar fi urmărit cu atenţie apariţia unor noi clivaje precum materialişti/postmaterialişti şi câştigători/perdanţi, politicienii nu ar fi împins societatea la un asemenea gest.