Ce ştia tot satul

Ştirea secolului: Domnul Kissinger într-o piesă de Valjan! Un cuplu ajuns la finalul procesului de divorţ.

Soţul acuză infidelitatea soţiei. Înainte de oficializarea rupturii, "Ea" joacă ultima dată cartea împăcării, pledează patetic nevinovăţia, invocă duios iubirea care i-a legat, viaţa de cămin care i-a făcut fericiţi, toată zestrea de amintiri frumoase care ţine un cuplu legat, mai ceva decît "forţa tare" din structurile nucleului atomic. Cînd are certitudinea că nimic nu mai poate fi salvat, însă, îşi savurează dulcea răzbunare într-o lungă şi detaliată mărturisire a tuturor infidelităţilor de care nu fusese niciodată bănuită, pe care le ştia tot satul, desigur,... mai puţin bărbatul!

Comicul e amar! Vestea că "vechea" ordine a lumii "este în criză" a ajuns, în sfîrşit, şi la biroul domnului Kissinger. Degrabă, acesta a făcut-o cunoscută lumii, într-un articol din Wall Street Journal, mai zilele trecute, acoperindu-se cu un strat gros de ridicol. Satul ştia de mult! Cît de demult? Cam de prin 1989-1990! Atunci, ordinea de care pomeneşte domnul Kissinger, numită de toată lumea, "război rece", a început să-şi trăiască agonia. Lungă! Nu ca urmare a unei necrutăţoare boli, ci ciopîrţită chiar de către "părinţii ei fondatori", cu cuţite, hangere, topoare, halebarde şi o doză letală de "orbire strategică". "Minunată", prin simplitate şi fiabilitate, acea lume! Punctele cardinale, de la patru, au fost reduse la două: "Est" şi "Vest". Super puterile lumii: doar două, SUA şi URSS, legate prin condiţii de necesitate în cooperare, confruntare şi chiar conflict, exact ca într-un mariaj, chiar dacă părţile nu s-au luat tocmai din dragoste. Lumea împărţită în doar două părţi... şi jumătate: "Lumea liberă", "Lagărul sovietic", "China plus restul lumii". Nimic important nu mişcă pe harta politică a globului, fără ştirea şi aprobarea consorţiului celor mari! Pentru păstrarea antrenamentului de "vînătoare", pentru teste şi distracţie, sunt amenajate cîteva "rezervaţii", cu utilizare asignată sau "de uz comun" - Africa, cîteva zone din Asia şi America Latină. Uriaşe maldăre de fiare de război, adunate cu frenezie în depozite, magazii şi remize, uriaşe armate de spioni, peste care tronează atotdistrugătoarele arsenale nucleare, garanţia celor doi că se pot bucura de ascultarea celorlalţi, fără crîcneală! Ce...vreţi să declaşaţi un război nuclear?!! Sigur, simplu, eficient. Cincizeci de ani de funcţionare, fără reparaţii capitale! Aruncarea peste bord a acestei "bijuterii" politice nu este nici ea o întîmplare oarecare a istoriei, ori un accident. Este rezultatul previzibil al înţelegerilor de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, în principal, cele legate de Germania. Jumătate de secol mai tîrziu, din punct calendaristic, reunificarea Germaniei a pus capăt celui de-al doilea război mondial şi, concomitent, războiului rece, prelungirea sa "firească". Meritul istoric al lui Gorbaciov şi Reagan este tocmai înţelegerea necesarei duble legăturii dintre cele două "evenimente": Unificarea Germaniei nu se poate realiza fără încheierea războiului rece, ieşirea din răbzoiul rece nu poate avea loc decît prin unificarea Germaniei!

Problemele lumii de astăzi, în special utilizarea forţei militare pentru realizarea unor obiective politice, avînd drept consecinţă ciopîrţirea, dezmembrarea sau schilodirea unor state recunoscute pe harta lumii de toţi actorii internaţionali, inclusiv de cei care acţionează militar împotriva lor, nu se datorează "încheierii războiului rece", ci modului în care relaţiile internaţionale au fost gestionate în noua "eră". În special, de către aceaşi actori privilegiaţi ai lumii puterii şi politicii internaţionale: Rusia şi SUA. Ocupat cu studiile şi afacerile sale, domnul Kissinger nu a băgat de seamă, probabil, că, în perioada 1990-1992, la Paris şi Helsinki, toate statele lumii, inclusiv URSS/Rusia, SUA, şi-au pus semnătura pe nişte acte internaţionale în care regulile şi normele "noii ere" erau clar şi precis stipulate, prefigurînd, dacă nu o revărsare a Raiului pe Pămînt, măcar o lungă perioadă în care drepturile statelor să fie asigurate şi să prevaleze asupra dreptului puterii, iar forţa militară să fie folosită, doar sub autoritatea ONU şi a Consiliului de Securitate, împotriva celor care atentează la noua tablă de valori şi reguli a lumii. Cazul şcoală: mobilizarea forţelor internaţionale împotriva încercării militare a Irakului lui Saddam de a anexa Kuwait-ul. După care, n-a mai fost să fie! Episodul a fost interpretat într-o cheie foarte diferită, la Moscova şi Washington, care rezona mai mult cu ideea că forţa dreptului poate fi înlocuită, dacă o cer circumstanţele, cu dreptul forţei, mai ales cînd "o cauză justă" este în joc! Ce este aceea o cauză justă, stabileşte fiecare pentru el, mai ales dacă are forţa militară necesară şi resursele să intervină pe teren! După 9/11, SUA au intrat în era războiului împotriva terorismului, în timp de Rusia a intrat în era "recuperării istorice" a zonelor de influenţă şi dominare ce aparţinuseră, cîndva, URSS. Utilizarea forţei militare nu mai era prohibită, dimpotrivă! Rezultatele politice ale folosirii forţei împotriva Georgiei, chiar dacă contestate în comunitatea internaţională, la nivel de discurs, produc ireversibile consecinţe materiale şi politice, pe teren, pentru că Rusia şi-a impus militar soluţiile. Pînă la Ucraina nu mai era decît un pas! Acum, Rusia, consecvent, face acel pas!

Cînd conscinţele acţiunilor militare generează complicaţii aproape imposibil de gestionat politic şi diplomatic, ceea ce ne-ar interesa din partea Premiului Nobel pentru Pace, domnul Kissinger, ar fi o sugestie de geniu privind mijloacele care ar putea convinge marii actori internaţionali să părăsească drumul dezastruos pe care s-au angajat şi să "inventeze", pentru ei şi pentru noi, alt viitor istoric. Vocalizele domniei sale despre regionalizarea ordinii globale şi un nou concordat al marilor puteri nu ajută cu nimic, pe nimeni. Ne-ar trebui un răspuns credibil la întrebarea "Cum este posibilă o lume post război rece «reloaded?»"