Cei buni şi cei răi

Şablonul cel mai uzat privind politica din România, ba chiar şi cea de prin alte părţi, mai cu pretenţii decît ale noastre, împarte lumea în două: cei răi şi cei buni. Într-un mod pe care nimeni nu vrea să îl cerceteze mai îndeaproape, de aceea mereu misterios, cei răi nimeresc fără greş spaţiile privilegiate, interstiţiile şi chiar măduva politicii, în timp ce jumătatea cealaltă, cei buni, sunt mereu ocupaţi cu alte treburi, dezinteresaţi, ori nu prea mai au loc, de ceilalţi, în politică. De ce merge politica atît de rău? Simplu: pentru că acolo s-au aciuat, acolo se aglutinează, acolo "înciorchinesc", acolo roiesc, acolo se înmulţesc, rezistă şi prosperă, oamenii cărora le place răul, le place şi stiu să facă răul, le place, ştiu şi sunt neîntrecuţi în a profita de pe urma răului, făcut de ei sau de alţii! Oricît de simplistă ar părea, soluţia aceasta este folosită nu doar pentru a mulţumi logica oamenilor obişnuiţi ai locului paradigmatic, numit, "Poiana lui Iocan", ci şi pentru a construi teorie cu pretenţii academice, înalte. De ce se îndreaptă spre faliment democraţiile reprezentative clasice, cele mai vechi şi mai bine "consolidate" ale lumii? Simplu: pentru că, de la dreapta şi de la stînga, în acelaşi timp, dar în sensuri contrare, trag de bietul model, ca de un stîrv, două grupuri bine organizate de "răi". La stînga, libertarienii antidemocratici! Ei sunt copiii teribili ai revoluţiei thatcheriste, cea care, începînd cu anii 80 ai secolului trecut, a măturat spaţiul vechilor democraţii occidentale, din America, pînă în inima Europei. Modul lor de a face politică are ca punct nodal transferul puterii de decizie de la instituţiile tradiţionale ale democraţiilor reprezentative, Parlament în primul rînd, către instituţii, persoane şi centre de putere care nu sunt legate prin vot de electorat, care nu au de dat socoteală nici unui deţinător de opţiune electorală pentru "politicile", "soluţiile" sau "recomandările" lor. Un soi de împerechere miciurinistă între "birocraţie" şi "tehnocraţie" altoită, ici şi colo, cu cîte o aşchie viguroasă de "plutocraţie". În numele societăţii policentrice, aceşti "răi" au supt, încet dar sigur, snaga reprezentativităţii din modelul democraţiei, cel care a organizat politica occidentului în ultimul secol şi jumătate. A lor este biruinţa supra-instituţionalizării, a pădurii de giganţi instituţionali impenetrabili în ceea ce priveşte motoarele decizionale, a puzderiei de micro dinozauri ai erei instituţiilor care decid în locul celor aleşi aproape în toate domeniile şi în toate problemele esenţiale ale vieţii sociale.

De cealaltă parte, populiştii pseudo-democratici. Se spune chiar că specia aceasta ar fi apărut tocmai ca o reacţie "democratică" la excesele libertarienilor anti-democratici. Valul acestei contra-reacţii mătură astăzi spaţiile politice ale Marii Britanii, în oarecare măsură şi ale Statelor Unite, ale Franţei, Olandei, Italiei şi chiar ale Germaniei, ca să nu mai vorbim despre Ungaria sau Polonia. Apelul pentru orice şi în orice situaţie la "popor" şi mania referendală sunt semnele cele mai evidente ale acestui soi de a face politică alături cu democraţia clasică, reprezentativă. Cine este "poporul" şi cum fac ei să ştie mai bine decît alţii ce vrea şi ce ar dori să facă politicienii în numele lui rămîne un mister, pentru lămurirea căruia nu rămîne niciodată timp; alte probleme sunt, desigur, întotdeauna, mult mai importante. Diluarea şi, în ultimă instanţă, tendinţa de dizolvare a reprezentativismului din ecuaţia clasică a democraţiei nu este altceva decît un alt fel de emasculare a sistemului clasic. O altă încercare de a-l înlocui cu "altceva". Unii l-au numit post-democraţie.

Chiar dacă "explicaţiile" şi eboşele teoretice bazate pe acest calapod par să funcţioneze destul de bine, rezultatul este invalidat de premisă. Lumea, iar cea a politicii nu face deloc excepţie, nu este pur şi simplu împărţită în răi şi buni. Acţiunile oamenilor, luaţi fiecare în parte şi în structurile colectivităţilor, comunităţilor sau instituţiilor pe care le agregă, sunt, la momente diferite, rezultanta celor doi vectori, luaţi în doze diferite, dar mereu prezente, Bine şi Rău.

De unde şi concluzia, inevitabilă: soluţia de tipul "să-i înlocuim pe cei răi cu cei buni", sau "să vină odată cei buni şi să-i alunge pe cei răi" nu este altceva decît o falsă soluţie. O soluţie imposibilă, o non-soluţie, o iluzie!

Şi, atunci, unde să căutăm?

Eu, unul, vă propun, nu doar teoretic, ci şi practic, să privim către ceea ce se cheamă, oarecum pretenţios, determinările şi structurile situaţionale ale comportamentului uman (individual şi colectiv).

Anul abia a început, aşa că avem tot timpul să deschidem şi această poartă în căutarea mult rîvnitelor, aşteptatelor, invocatelor, speratelor... "soluţii"!