Cel mai mare duşman al binelui

Care este cel mai mare duşman al binelui? "Răul", o să zică pe loc cineva, fără să zăbovească prea mult! Cine să fie duşmanul Binelui, dacă nu Răul? Înţelepciunea "populară" propune, însă, o perspectivă diferită. Atît de diferită şi mai ales atît de incomodă, încît a rămas relativ puţin cunoscută şi rareori luată în serios: adevăratul şi cel mai periculos duşman al Binelui este "mai binele"! Au spus-o mai întîi oamenii de duh ai culturilor orale, anonimi prin excelenţă, de unde au luat-o şi au pus-o între coperţile cărţilor de filosofie cîţiva dintre moderni. Spre exemplu, Montesquieu: "Le mieux est le mortel ennemi du bien". Voltaire, care mărturiseşte originea popular-italiană a gîndului cu pricina: "Il meglio e l'inimico del bene!" Şi, ca să încheiem regalul clasicilor, Shakespeare, King Lear: "Striving to better, oft we mar what's well". Ce vrea să spună vorba aceasta şi de ce ar fi înţelept să luăm mai des aminte la ea?

Zicala pune reflectorul asupra unei fundamentale "legi de structurare" a lumii în care trăim, ascunsă în mare măsură de ochii muritorului de rînd, condamnată cumva la statutul de Cenuşereasă. De către cine? Păi, de către "mama ei vitregă", gîndirea inerţial-melioristă. Să o spunem din capul locului: gîndirea inerţială este una dintre uneltele cele mai performante de care ne servim, ca fiinţe decizional-raţionale, atît în viaţa de fiecare zi, cît şi atunci cînd operăm în domeniul special al ştiinţelor. Exacte sau mai puţin exacte. Problemele masive se nasc, însă, nu atît din deficienţele inerente gîndirii inerţiale, cît din faptul că ea este aplicată unor arii de realitate, unor fenomene şi procese, fizice, chimice, biologice, psihologice sau sociale, organizate după alte legi. Unele în care, la un moment dat, "mai binele" pur şi simplu refuză, nu mai poate să se nască din soluţia iniţială. Un exemplu simplu şi ne lămurim imediat. Dacă lumea transporturilor feroviare ar fi rămas la soluţia motorului cu abur, oricît l-ar fi perfecţionat cineva, nu am fi ajuns niciodată să avem trenuri capabile să circule cu 200 de km la oră. Secvent. Dacă am fi rămas la soluţia motoarelor cu ardere internă, oricît le-am fi făcut "mai bune", nu am fi avut niciodată trenuri capabile să circule cu 800 de km/oră. Orice "principiu" de organizare a unui sistem funcţional are o plajă de performanţă finită. De la faza iniţială, prin ameliorări, pot fi obţinute dezvoltări capabile să crească semnificativ performanţele sistemului. În cele din urmă, însă, acest drum al lui "mai bine" se loveşte inevitabil, de un impenetrabil zid. Dincolo de el, nu se află mai binele, ci altceva, altfel! Adesea, "altă lume".

Şi iată-ne ajunşi, în sfîrşit, la oile noastre! Ale politicii de zi cu zi care, în loc să ne ducă spre un viitor care a rupt-o radical cu trecutul şi soluţiile lui, ne trage viguros înapoi spre un trecut fără nici un viitor. Dincolo de tot dezastrul produs de corupţie, furăciune pe rupte, distrugere din prostie şi răutate gratuită, delăsare, lene de toate felurile şi nuanţele, capacitate total insuficientă de structurare instituţională, de piedici şi capcane puse în cale de armatele "binevoitorilor" şi "supraveghetorilor" externi care au luat deciziile majore în România ultimilor trei decenii, gîndirea celor ce au primit mandatul guvernării, indiferent de culoarea politică şi ideologică, a fost dominată de soluţia "reformei". Pînă astăzi, încă, nu avem pe scena noastră politică o voce care să fi avut capacitatea, ştiinţa, voinţa şi puterea de a ieşi din puţul acestui tip de gîndire. Falimentară, date fiind situaţia şi nevoile reale ale României! Tot ceea ce pot spune şi propune ficţiunile care joacă la noi rol de "actori politici" sunt alte şi alte "reforme". Adică un fel de "mai bine", rău sau deloc definit, cu totul iluzoriu, ca viitor pentru un Bine care nu există!! Pentru oricine are ochi şi îi poate ţine deschişi, spre exemplu, este evident că sistemele structurale ale societăţii româneşti trebuie construite de la zero, dacă vrem să avem beneficiile funcţionării lor. Educaţia şi învăţămîntul, aşa cum sunt ele acum, scufundate în soluţiile instituţionale ale secolului al XVIII-lea, în metehnele comunismului de supravieţuire, ale coabitării fructuoase dintre incompetenţă managerială, corupţie şi aservire politică, nu au cum şi de ce să mai fie "reformate". Ca să fie "mai bine", trebuie să fie "altfel"! Cu totul altfel! Sistemul trebuie construit de la fundaţie, pînă în vîrf, pe alte principii şi cu alte soluţii, dacă vrem să mai avem educaţie şi învăţămînt în ţara aceasta. Exact acelaşi lucru este valabil pentru sistemele de sănătate, asistenţă şi ocrotire socială, de siguranţă publică. Egal valabil pentru edificiul juridic şi judiciar, începînd cu cadrul constituţional şi terminînd cu cel penal, civil etc. Egal valabil pentru organizarea economiei şi a activităţilor de susţinere socială. România, aruncată fără consimţămîntul ei în mlaştinile secolului XXI are nevoie, fie şi numai ca să supravieţuiască, eventual să se dezvolte, de la un moment dat încolo, nu de reforme, ci de construcţie social-instituţională din temelii, după alte principii şi soluţii. Dacă mai apucă, desigur! Dacă este capabilă de voinţa colectivă necesară. Dacă poate şi are de unde lua expertiza de care este neapărată nevoie şi dacă se hotărăşte să aloce pe termen foarte lung, multigeneraţional, din deficitul dezastrului actual, resursele necesare unui asemenea proiect. Dacă nu, atunci nu! Atunci, cel mai mare duşman al binelui, iluzoriul şi imposibilul mai bine, în cursa căruia zăcem, îşi va savura victoria deplină, istorică, asupra proiectului care a fost cîndva România.