China aşa cum este

Schimbarea centrelor de putere economică la nivel global, care încă nici nu a început bine, şi schimbarea raportului geopolitic de forţe impun o modificare radicală a atitudinii liderilor occidentali, în special faţă de China, şi renunţarea la superioritatea pe care încă o afişează în numele unei "misiunii civilizatoare" asumate de mai multe secole.

Unul dintre cei mai experimentaţi analişti occidentali ai fenomenului chinez, David P. Goldman, autorul cărţii "You Will Be Assimilated: China's Plan to Sino-form the World" (2020), a scris recent, pentru "Law and Liberty" (lawliberty.org), ceea ce poate fi considerat un adevărat ghid pentru cei care insistă să dea lecţii de democraţie Chinei fără să cunoască nimic sau aproape nimic despre această civilizaţie milenară.

David P. Goldman este şi redactor adjunct al publicaţiei Asia Times şi membru al Institutului Claremont şi face parte din Consiliul consultativ al Reţelei maghiare de cercetare, care ajută la dezvoltarea expertizei ştiinţifice şi tehnice în Ungaria.

Adaptarea eseului său "China as It Is", este prezentată integral în continuare.

Inginerii împăratului Qin Shi Huang, care a dat numele a ceea ce astăzi numim China, au construit o insulă artificială în anul 256 î.Hr. pentru a împărţi râul Ming lângă oraşul Chengdu şi au tăiat un canal de 66 de metri prin Muntele Yulei. Inginerii au folosit pietre încălzite şi apă rece pentru a sparge stânca.

În locul inundaţiilor mortale, viiturile de primăvară ale râului Ming au irigat 2.000 de mile pătrate de teren agricol, transformând deşertul Sichuan în coşul de pâine al Chinei.

Sistemul de control al inundaţiilor şi irigaţii Dujiangyan a fost unul dintre cele trei mari proiecte hidrologice ale lui Qin, împreună cu Canalul Shengguo din provincia Shaanxi şi Canalul Lingqu din provincia Guangxi.

Dujiangyan, care irigă şi astăzi câmpia Sichuan, este inundată de şcolari chinezi care vizitează această minune a lumii antice, acum unul dintre siturile de patrimoniu ale Naţiunilor Unite. Reţelele de canale de irigaţie ale mesopotamienilor sunt zgârieturi în nisip pe lângă acest colos. În momentul în care inginerul lui Qin, Li Bing, l-a proiectat, China avea deja 3.000 de ani de experienţă în administrarea resurselor de apă pe scară largă.

Arheologii chinezi au anunţat, în 2017, descoperirea "administrării resurselor de apă pe scară largă şi oficializată, în cazul culturii Liangzhu din Delta Yangtze, datată la 5.300 - 4.300 de ani î.Hr. Cultura Liangzhu a reprezentat un vârf de dezvoltare culturală şi socială timpurie anterioară dinastiilor chineze înregistrate istoric".

Occidentalii se gândesc la o naţiune în termeni organici: naţiunile se formează dacă au în comun limba, cultura şi religia. Ele se unesc din triburi şi clanuri şi apoi decid ce fel de stat vor avea şi ce vor face acele state. În China a fost invers încă de la începuturile sale, învăluite în legende şi dezgropate de arheologi: statul chinez a creat China, nu invers. Miezul ţării este imensa câmpie inundabilă definită de cele 8.000 de mile ale fluviilor Galben şi Yangtze. Îmblânzirea inundaţiilor şi irigarea câmpurilor au făcut posibil ca dinastiile chineze succesive să asimileze popoare care vorbesc şi astăzi 200 de dialecte din şase grupuri lingvistice majore. Aceasta nu este o afirmaţie nouă sau originală: cartea lui Karl Wittvogel din 1957, "Despotismul oriental", printre altele, a prezentat o teză similară.

Barbarii au cucerit şi au condus China de mai multe ori, cel mai recent în dinastia Qing (1644 - 1912), fondată de invadatorii Manchu din nord, dar noii conducători au descoperit că China putea fi condusă doar în modul în care fusese condusă şi în mileniile trecute. Acelaşi principiu se aplică şi dinastiei comuniste - un sistem imperial fără un împărat ereditar - care guvernează China astăzi.

Americanii îşi imaginează că în fiecare chinez există un american care se luptă să iasă afară. Dar China este diferită, atât de diferită, încât categoriile ştiinţei politice occidentale sunt lipsite de sens. China nu se va schimba pentru că noi credem că ar trebui, sau pentru că vrem să se schimbe, sau pentru că îi îndemnăm pe chinezi să îmbrăţişeze beneficiile democraţiei şi ale pieţelor libere.

Dacă se va schimba, o va face foarte încet. Va trebui să ne confruntăm cu China aşa cum este şi cum a fost timp de mii de ani. Putem demonstra superioritatea sistemului nostru prin creştere economică, inovare tehnologică şi putere militară - deşi nu am făcut acest lucru în ultima vreme. Putem arăta că metodele noastre sunt mai bune - atunci când rămânem la metodele noastre - şi putem da un exemplu. Dar nu putem schimba China ţinând predici chinezilor.

Condiţiile geografice unice ale Chinei au impus încă din antichitate un sistem fiscal centralizat pentru finanţarea infrastructurii şi o birocraţie centralizată pentru a o administra. China nu a convins niciodată popoarele pe care le-a absorbit în imperiul chinez să vorbească o limbă comună sau să împărtăşească aceeaşi religie. Etnia nu are niciun rol în statalitatea chineză.

Fundamentul statalităţii occidentale este societatea civilă, un termen englezesc care ascunde originalul german: Burgerliche Gesellschaft , adică o societate de cetăţeni. Naţiunile Europei s-au format în mijlocul ruinelor Imperiului Roman sub tutela Bisericii Romano-Catolice, unite prin limba şi religia comune.

Aceste naţiuni ar fi putut sau nu să construiască infrastructură - agricultura europeană a prosperat pe tehnologii la scară mică, cum ar fi roata de apă, moara de vânt, plugul de fier şi gulerul cailor. Primul proiect important de canal european, canalul Briare de 35 de mile, care leagă râurile Loara şi Sena, a fost finalizat abia în 1642, la două milenii după proiectele mult mai mari şi mai complexe ale dinastiei Qin.

Franţa a fost Franţa cu multe secole înainte de a construi canale. Dinastia Qin, prin contrast, a creat China prin construirea de canale şi sisteme de irigare.

China nu este o naţiune "organică" apărută dintr-un Sittlichkeit comun, termenul lui Hegel pentru obiceiurile şi tradiţiile complexe care condiţionează societatea, ci o construcţie de sus în jos gestionată de o birocraţie imperială şi un sistem fiscal. În ciuda eforturilor curajoase ale lui Sun Yat-Sen, fondatorul Republicii Chineze din 1912, chinezii rămân mai degrabă supuşi imperiali decât cetăţeni.

Rămânând la infrastructură, geografia Chinei a însemnat că inundaţiile nu putea fi controlate la nivel local. Era nevoie de toate resursele unui imperiu de-a lungul celor 8.000 de mile ale fluviilor Galben şi Yangtze, fără a număra afluenţii.

Cum s-a comparat China antică cu Imperiul Roman? Roma avea nevoie de 200.000 de sclavi noi pe an pentru a-i înlocui pe cei care erau munciţi până la moarte pe latifundiile care susţinea armatele şi proletariatul urban. A căzut deoarece un număr mic de invadatori barbari au provocat rebeliunea sclavilor care reprezentau două cincimi din populaţia peninsulei italiene.

Sclavia era neobişnuită în China antică, deşi iobăgia era răspândită. Spre deosebire de Roma, China nu a muncit până la moarte muncitorii săi manuali, oricât de apăsătoare ar fi fost condiţiile lor de viaţă. Hegel spunea că în Orient, o persoană - împăratul - era liberă; în lumea antică occidentală, câţiva, şi anume proprietarii de sclavi, erau liberi; iar în Occidentul creştin, toţi erau liberi.

Nu este deci surprinzător faptul că sistemul ierarhic al Chinei nu a dezvoltat niciodată o filozofie dialectică comparabilă cu cea a lui Heraclit, Parmenide şi Platon. Ordinele curgeau de la împărat la guvernatorul provinciei, de la guvernator la mandarinul local şi de la mandarin la capul unei familii extinse care lucra la o fermă; sistemul său politic semăna cu cutii chinezeşti imbricate.

Noţiunea de opinie individuală nu avea nicio valoare practică: nu exista nici o adunare populară, nici un Senat, nici un forum în care să poată fi dezbătute opinii contradictorii. Filosofia chineză se concentrează pe acceptare, loialitate ierarhică sau aderenţă la autoritate, în formele sale respective de taoism, confucianism şi legalism. Concretizează afirmaţia lui Hegel că Vernunft (raţiunea critică) depinde de libertate.

Fondatorii Americii au petrecut generaţii guvernând treburile prin adunările bisericeşti, adunările oraşului şi legislatorii provinciali înainte de a se aventura să creeze o republică. Chinezii în istoria lor de 5.000 de ani nu au avut niciodată o asemenea oportunitate.

Când dinastiile chineze au eşuat, fie din cauza corupţiei interne, fie din cauza dezastrului natural, rebeliunile bandiţilor le-au înlocuit. China nu are o aristocraţie ereditară, spre deosebire de Europa, pentru că noua dinastie nivelează terenul care a precedat-o.

Partidul Comunist din China a apărut ca o rebeliune a bandiţilor în modelul istoric clasic al Chinei şi guvernează ca o nouă încarnare a vechii caste de mandarini a Chinei. În locul vechiului examen de mandarin bazat pe clasici chinezi, China are acum Gaokao, înfricoşătorul examen de admitere la universitate. Cea mai mare diferenţă dintre comuniştii de astăzi şi vechii mandarini este că PCC este mai mare şi mai cuprinzător, cu aproape 100 de milioane de membri.

Împăratul Chinei nu este un semizeu venerat pe modelul japonez sau un suveran uns care pretinde dreptul divin, ci pur şi simplu singurul conducător a cărui sarcină este să-i împiedice pe toţi ceilalţi potenţiali conducători să se omoare între ei. El este Lucky Luciano, capo di capi a cărui funcţie este de a păstra pacea printre sub-şefii care se tem de el mai mult decât se tem unul de altul. Şi, pentru a extinde metafora, PCC este marxist în acelaşi mod în care mafia este catolică; ambele organizaţii îşi iau în serios ideologia, deşi semnificaţia sa practică este limitată.

Prin urmare, poporul chinez nu-şi iubeşte împăratul, la fel cum soldaţii de rând ai Mafiei nu-l iubesc pe capo. Ei spun cu resemnare: "Fără împărat, ne-am ucide între noi". Şi exact asta au făcut în perioadele tragice în care dinastiile imperiale s-au prăbuşit. Războaiele civile, invaziile străine, foametea şi ciuma au redus deseori populaţia Chinei cu o zecime până la o cincime, până când o nouă dinastie s-a instalat şi a rezolvat problemele.

Limba este un alt exemplu al diferenţelor mari dintre China şi civilizaţia occidentală. Abia în generaţia actuală majoritatea chinezilor a ajuns să înţeleagă rudimentele unei limbi vorbite obişnuite. Puţini chinezi pot conversa în ea. Guvernul chinez a estimat în 2014 că doar 70% dintre oamenii săi vorbesc mandarina de bază, dar că doar unul din zece cetăţeni chinezi o vorbeşte fluent. Încă se vorbesc şase limbi majore şi 280 de limbi minore.

Variaţiile dintre limbile Chinei nu sunt minore. Un vorbitor de mandarină din Beijing şi un vorbitor de cantoneză din Guangzhou nu vor înţelege niciun cuvânt pe care îl spune celălalt. Cele două limbi sunt la fel de diferite ca franceza şi finlandeza. Şaizeci de milioane de oameni vorbesc cantoneză, cam tot atât de mulţi cât vorbesc italiană. Niciunul dintre ei nu va înţelege prea mult sichuaneza, vorbită de 120 de milioane de oameni din sud-vestul Chinei. Nicio mamă chineză nu cântă în "chineză" cântecele de leagăn.

Mandarina este dialectul curţii din Beijing, nu o limbă naţională care a apărut dintr-o cultură comună. În Occident însă, naţionalitatea este inseparabilă de limbă. Limba toscană a lui Dante a devenit limba naţională a Italiei, iar traducerea Bibliei lui Luther a creat limba germană standard, aşa cum Biblia King James a definit engleza modernă. Prima naţiune-stat a fost regatul care a unit cele douăsprezece triburi ale Israelului la începutul primului mileniu î.Hr., pe premisa că toţi vorbitorii de ebraică ar trebui să aparţină aceluiaşi stat politic. La acea vreme, asta era o inovaţie; şase sute de ani mai târziu, Aristotel încă susţinea că dimensiunea ideală a unui oraş-stat era de aproximativ 1.000 de gospodării.

Niciun gânditor grec, până la Polibiu, în secolul al II-lea î.Hr., nu a propus ca toţi grecii să aparţină unui singur stat. Israelul a devenit modelul monarhiilor occidentale, care şi-au însuşit ideea de regalitate prin dreptul divin ca fundament pentru legitimitate.

Mai mult decât orice altceva, meritocraţia imperială ţine China unită. Abia în 212 d.Hr., când Imperiul Roman se afla de mult în declin demografic, împăratul Caracalla a emis Constituţia Antonină care a dat cetăţenia romană tuturor oamenilor liberi din imperiu. China, în schimb, şi-a construit imperiul creând cetăţeni pe măsură ce s-a extins. Mai mult, a creat o castă de lideri, oferind celor mai ambiţioşi dintre noii săi cetăţeni o cale către putere şi bogăţie prin sistemul de examinare imperială.

Textele clasice taoiste şi confucianiste au reprezentat întreaga programă pentru examenele imperiale. Astfel a fost stabilită o cultură imperială unificată, care a rezistat forţelor centrifuge ale provinciilor disparate din punct de vedere etnic şi lingvistic. Conform textelor şi comentariilor care au ajuns până la noi, Confucius a predat un fel de etică a virtuţii pe care unii savanţi chinezi au comparat-o cu Aristotel. Aristotel, desigur, nu a reuşit să îl înveţe moderaţia pe elevul său Alexandru cel Mare mai mult decât au reuşit textele confucianiste să inculce moderaţia împăraţilor chinezi.

Ambiţia este liantul care ţine unit imperiul chinez poliglot, mixt din punct de vedere etnic. Napoleon a inventat armata modernă a cetăţenilor, spunând că fiecare dintre soldaţii săi ţinea în rucsac bastonul de mareşal. Adică a trezit ambiţia ţăranilor asupriţi ai Franţei şi a făcut din ei o forţă care a zdrobit armatele profesioniste ale monarhilor europeni.

Chinezii sunt mai practici decât francezii. Fiecare chinez poartă carduri cu notiţe pentru Gaokao, formidabilul examen de admitere la universitate în China, susţinut de 13,4 milioane de chinezi în 2024. Statele Unite au doar 3,8 milioane de absolvenţi de liceu şi mă îndoiesc că 5% dintre ei ar putea trece de Gaokao.

China este o meritocraţie nemiloasă. Înalţii funcţionari şi miliardarii pot cumpăra admiterea copiilor lor la Harvard, dar nu şi la Universitatea Peking. Timp de peste două mii de ani, reuşita academică a fost calea spre succes pentru chinezi. Nu ar trebui să fie o surpriză că numărul absolvenţilor de la facultăţile de inginerie din China este mai mare decât restul lumii la un loc.

Nu-mi place acest sistem şi nu cred că încurajează tipul de creativitate disruptivă care pune în discuţie modurile de gândire existente. Cultura occidentală are avantaje inerente, sau cel puţin avea astfel de avantaje atunci când încă aduceam un omagiu culturii înalte a Occidentului. Dar civilizaţia chineză are rădăcini care dăinuie de mii de ani şi nu se va schimba pentru a se potrivi cu sensibilităţile noastre.