China - SUA: A spus cineva război?

Ba, bine că nu! Avem, mai întîi, corul prezicătorilor din oficiu. Cei care îşi cîştigă faima şi pîinea albă a traiului de zi cu zi din anticiparea evenimentelor catastrofice, cum ar fi războiul, marea criză, marele crach, marea epidemie, marele cutremur, marele tzunami, marele meteorit etc. Exerciţiul le ocupă aproape fiecare zi, aşa încît, atunci cînd evenimentul sau ceva asemănător are loc, profeţia, desigur, este confirmată. Ei şi Nostradamus! Despre posibilul război dintre China şi Statele Unite prezicătorii din oficiu vorbesc deja de mai bine de un deceniu. Într-una. Pe locul al doilea vin slujitorii unei "religii" numită "realism politic". Un fel de mecanică newtoniană primitivă, fără ecuaţii şi determinări cantitative precise, folosită pentru a explica rezultatele interacţiunilor dintre două "corpuri materiale", în cazul de faţă, state. Sporirea capacităţilor militare ale unor actori angajaţi într-o competiţie politică împinsă constant spre orizontul confruntării, suprapusă peste tensiuni politice din ce în ce mai încinse, suprapusă peste deteriorarea capacităţii şi a voinţei de negociere, suprapusă peste creşterea valului de ideologie oficială belicoasă, face inevitabilă, la un moment dat, confruntarea militară deschisă. În linii mari, cam asta este povestea relaţiilor dintre China şi SUA în ultimii ani. Unde este punctul de inflexiune şi cînd va fi trecută graniţa care delimitează teritoriul păcii de cel al războiului, încă nu ştie nimeni, dar ce costă să prevezi confruntarea violentă? Dacă vine, evenimentele te confirmă, dacă nu, înseamnă că încă nu a sosit timpul. El poate fi, însă, oricînd: mîine, poimîine, peste o lună, peste un an, peste un deceniu...! În sfîrşit, mai avem o clasă de preziceri care vin din macro-analizele istorico-politice bazate pe tiparul ciclicităţii. Soarta istorică a oricărei mari puteri a urmat mereu ciclul: nastere, creştere, apogeu, decădere lentă, decădere accelerată şi final, pierderea statutului de putere dominantă în sistemul internaţional. Adesea, definitivă. Modelul este cunoscut încă din antichitate, iar pre-modernitatea îl readuce devreme în uz, dacă este să ne referim doar la faimoasa lucrare a lui Cantemir: Incrementa atque decrementa aullae othomanica. De regulă, decăderea accelerată şi/sau finalul sunt precipitate de un eveniment special, confruntarea militară deschisă, război, bătălie decisivă, cu o altă mare putere, aflată pe cursul ascendent al istoriei sale. O confruntare între "trecut şi venitore" care, de regulă, dă cîştig de cauză stelei în urcare, menită să preia statutul de putere dominantă de la învinsa bătăliei decisive. Statele Unite deţin încă statutul de putere dominantă în sistemul internaţional, pe care l-au preluat la sfîrşitul celui de al doilea război mondial şi începutul erei nucleare, de la Marea Britanie şi competitorii ei continentali, Franţa şi Germania. China este puterea în urcare. China şi-a stabilit orizontul preluării statutului de putere dominantă în sistemul internaţional la orizontul anilor 2035-2050. Dacă procesul va putea fi dus la maturitate, dacă acest lucru se va face cu sau fără o confruntare militară decisivă cu Statele Unite, totul depinde de variabile a căror mişcare este încă, în mare parte, necunoscută. Cursul actual al evenimentelor, însă, pare să încline balanţa, deocamdată, în favoarea trecerii prin punctul critic al unui război de succesiune. Clasic? Neo-clasic? Modern? Post-modern? Atomic? Hibrid? Încă nedeterminabil! Atunci, ce mai....o să fie război!

Dar, nu s-ar putea, totuşi, şi fără? Ba da! Iar pentru această soluţie avem la dispoziţie mai multe scenarii. Primul ar fi ca ascensiunea de putere a Chinei să fie oprită sau radical încetinită, undeva pe panta ascendentă, pînă să atingă vîrful de potenţial care i-ar permite să declanşeze şi să cîştige o confruntare deschisă pentru succesiune cu Statele Unite. Petele din soarele miraculoasei creşteri economice a Chinei, fundamentul pentru uriaşul program de creştere a capacităţilor ştiinţifice, tehnologice şi militare, nu lipsesc şi sunt vizibile. Departe de a fi la adăpost de crizele sistemice ale economiei mondiale, China are vulnerabilităţi sistemice care o pot îndepărta semnificativ de orizontul 2035 sau chiar 2050 pentru preluarea statutului de putere dominantă în sistemul internaţional. Cu atît mai mult cu cît schimbarea modelului, atît în economia mondială, cît şi în dinamica de putere a statelor, conţine suficiente necunoscute, capabile să producă efecte contrare obiectivelor de dominaţie ale Chinei. Nu este deloc imposibil ca efectele însumate ale schimbărilor de paradigmă în relaţiile economice internaţionale, cele ale schimbărilor climatice şi cele ale modificărilor din politica marilor actori internaţionali să genereze soluţii de putere bazate în mai mare măsură pe soluţia centrilor multipli şi alternativi de putere, a reţelelor de putere şi a competiţiei dintre ele, a multipolarităţii variabile şi altele din aceeaşi clasă, radical diferită de modelul strict ierarhic al dominaţiei unei singure super-puteri. În asemenea cazuri, războiul de succesiune este doar o pierdere de timp şi de potenţial, deci contraproductiv. Un alt scenariu care ar putea exclude războiul este similar cu cel al războiului rece, susţinut în a doua jumătate a secolului XX de axa Moscova-Washington. Orice alte soluţii de competiţie şi confruntare sunt acceptabile şi vor fi folosite, mai puţin războiul dintre cele două mari puteri pentru cele două motive esenţiale: nu poate exista un cîştigător sau cîştigătorul nu va mai avea cum să se bucure de consecinţele victoriei, întrucît învinşi şi învingători vor fi tot una cu ţărîna. În sfîrşit, ar mai fi şi scenariul în care confruntarea dintre China şi SUA are loc, în condiţii limitate de spaţiu, timp şi resurse militare folosite, cu o rezultantă favorabilă Statelor Unite sau de tip "remiză", ceea ce va obliga atît China, cît şi SUA să găsească soluţii capabile să evite pe viitor, să amîne sine die confruntare decisivă.

Pe ce căi o va lua istoria nu putem şti încă. Un lucru, însă, poate fi şi trebuie spus de pe acum. Războiul nu este nici implacabil, nici greu de evitat, cu atît mai puţin de dorit. El depinde nu de "implacabile forţe ale istoriei", ci de oameni, de decidenţi politici în carne şi oase a căror judecată, voinţă şi interpretare a consecinţelor evenimentelor pe care le declanşează trasează destinele marilor colectivităţi şi ale umanităţii în ansamblu. Voltaire avea dreptate: optimismul lui Leibnitz nu se justifică. Cu siguranţă, în ceea mai bună dintre lumi, războiul nu este, nu are cum să fie o cale spre mai bine, ci doar o gravă şi tragică eroare de judecată, plătită prea puţin sau deloc de cei care au făcut-o şi aproape în totalitate cu vîrf şi îndesat de milioane de nevinovaţi, supuşi, ca să nu zic sclavi, ai Istoriei.