Ciclicitatea şi capcanele istoriei

În numărul din 20 februarie 1891 din Lupta lui George Panu citim, în editorialul Factor anormal, o reflecţie care pare şi astăzi, o sută treizeci de ani mai târziu, la fel de actuală: "Este ceva anormal în toate crizele ministeriale (guvernele n.n.) care izbucnesc, cât şi în chipul în care ele se rezolvă. Şi aceasta pentru că aceia care sunt însărcinaţi cu compunerea cabinetelor nu sunt nevoiţi a ţine seama numai de grupările parlamentare şi de asigurarea unei majorităţi, dar încă şi de un alt factor exotic, care-i regele.

Dacă suveranul s-ar fi ţinut departe de ceea ce nu-l priveşte şi-ar fi lăsat oamenilor politici şi şefilor de partide grija de a compune ministerele, evident că, încă de acum doi ani, am fi avut un Cabinet durabil, stăpân pe majorităţi serioase în ambele corpuri legiuitoare şi capabil să înfrunte furtunile parlamentare. Dar nu, regele a găsit că-i în rolul său, desemnând celor însărcinaţi cu compunerea diferitelor ministere, atât grupurile la care să se adreseze, cât şi persoanele anume pe care le primeşte sau pe care le repudiază.

Oare acesta îi este permis unui şef de stat constituţional?"

Atacurile lui George Panu - părintele radicalismului românesc şi cel mai mare susţinător al scrutinului universal din secolul al XIX-lea - la adresa regelui nu erau o noutate. De fapt, un articol publicat tot în Lupta în 1887, Omul periculos, îi va aduce chiar o condamnare la închisoare. Dar în editorialul din care am citat mai sus, Panu analizează modul în care funcţionau separaţia puterilor în stat şi mecanismele de putere în Vechiul Regat, dar mai ales influenţa şefului statului asupra vieţii politice. Or, astăzi, când, aparent, criza guvernamentală - nu şi cea politică - din toamna acestui an pare încheiată, textul lui Panu pare să identifice un mecanism ciclic - un fel de mecanică politică - care, de altfel, va şi duce în 1895 la apariţia "rotativei guvernamentale" şi va fi unul din factorii determinaţi în întârzierea maturizării partidelor politice româneşti. Iar absenţa unor partide politice mature va face loc aventurismului politic şi, pe fondul "teoriilor conspiraţiei" din aceea vreme - în principal antisemite -, va duce la căderea Românei în prăpastia autoritarismelor şi totalitarismelor.

Ieşirea din această capcană a istorie nu este atât de uşoară pe cât părea în urmă cu treizeci de ani. O dovedeşte înflorirea iliberalismului şi a teoriei conspiraţiei peste tot. Teza "statului paralel" la noi nu numai că a scos din nou la suprafaţa politicii vechile stereotipuri, dar a adus la lumină dimensiuni instituţionale care nu pot fi pur şi simplu evacuate. Noţiunea de "stat paralel" (Deep State) descria - înainte de fi preluată în ultimele decenii de extrema dreaptă - controlul neoficial al armatei asupra instituţiilor politice turceşti şi egiptene. De altfel, din retorica lui Erdogan o va şi prelua ad litteram Liviu Dragnea. Dar, dacă "statul paralel" este o fantasmă manipulatoare, totuşi noţiunea nu este lipsită de orice legătură cu realitatea. În Turcia de dinaintea lui Erdogan armata avea o influenţă reală asupra statului, aşa cum aceeaşi instituţie rămâne în continuare principala forţă politică în Egiptul lui al-Sisi. În România comunistă Securitatea era - mai mult chiar decât Partidul - instituţia forte, iar imaginea acesteia a rămas la fel de puternică în conştiinţa publică. Şi asta cu atât mai mult cu cât serviciile secrete, dar mai ales SRI - nu au reuşit să convingă că au reuşit să iasă efectiv de sub semnul vechii Securităţi. Pe o asemenea structură mentală s-a putut reactiva vechea frică de autoritate fără de care nu ar putea fi înţeleasă puternica rezistenţă împotriva vaccinării şi a certificatului verde de astăzi.

Tendinţa de personalizare a puterii - care este la noi un efect al imposibilei instituţionalizări a partidelor politice - accelerează, mai ales în momentele de criză, astfel de derive. Ele vizează, ca şi în urmă cu un secol, trei obiective: dezrădăcinarea statului ca instituţie, a resursele sale umane şi a actorilor industriali, asociativi sau ştiinţifici care interacţionează cu acesta şi, nu în ultimul rând, personalizarea deciziei în defavoarea regulilor, procedurilor sau normelor care definesc instituţiile.

Departe de a fi o formulă superficială, teoria "statului profund" este o fantezie anti-sistemică mult mai profundă, înrădăcinată în cutra politică românească (cum o dovedeşte şi textul lui George Panu) şi, mai ales, dependentă de dificilul proces de instituţionalizare. Căci instituţionalizarea nu priveşte doar partidele politice, ci întreaga societate.