Cine iubeşte şi lasă

"Dumnezeu să-i dea pedeapsă, tîrîişul şarpelui şi pasul gîndacului, vîjîitul vîntului, pulberea pămîntului!" Amărăciunea fără hotar a aces­tor cuvinte descrie fidel finalul relaţiei oamenilor noştri politici cu Presa. Sau, dacă preferaţi altă referinţă culturală, trimiterea la dramele shakespeariene este la fel de potrivită: Actul I - Romeo şi Julieta, scena balului, iubire la prima vedere şi dragoste la pat din prima noapte; actul II, Neguţătorul din Veneţia - dă-mi să-ţi dau, fiecare cu cîştigul şi cu ris­curile lui, răzbunarea prin lege şi fără de lege; Actul III - Othelo -, chiar dacă te-am iubit şi-mi eşti nevastă, cu mînile mele te omor, trădătoareo! În ciuda diferenţelor de caracter, temperament şi profil politic, de situaţii locale şi "istorice", toţi oamenii importanţi ce s-au perindat la conducerea României, în eterna şi fascinanta noastră tranziţie, au parcurs, fără greş, scenariul de mai sus. Cum se explică misterul?

În faza iniţială, a ascensiunii lor politice, toţi cei care vizează funcţiile de vîrf ale guvernării trebuie să facă ochi dulci presei. Motivul este cît se poate de banal: fără presă nimeni nu are vizibilitate, iar vizibilitatea publică este prima, dacă nu chiar cea mai importantă condiţie pentru ca cineva să conteze în jocul politic şi, în ultimă instanţă, să fie votat. Regula aceasta este valabilă nu doar în România, ci în orice democraţie. Motivul pentru care oamenii politici, cu gînduri mari, fac eforturi financiare, umane şi politice pentru a intra în graţiile presei, pentru a o seduce, pentru a-şi declara iubirea nestrămutată faţă de rolul ei benefic în sistemul de control social asupra guvernării este unul singur: ieşirea din anonimat. Cine ar fi fost Ion Iliescu, fără imaginile difuzate "la cea mai înaltă tensiune" de TVRL în zilele fierbinţi ale transferului puterii? Cine ar fi fost Emil Constantinescu fără reverberaţia mediatică a Pieţei Universităţii? Cine ar fi fost Traian Băsescu fără campania de presă care l-a scos din fundalul pozelor de grup cu abonaţi ai funcţiilor ministeriale, pentru a-i crea mitul de "Locomotivă care trage după sine o generaţie nouă de tineri în politică"?

Întotdeauna, în fazele acestea, presa a fost simultan, păcălit şi păcălitor, inocent-detaşată şi parte interesată, comentator obiectiv şi propagandist anagajat al "cauzei". A făcut-o pentru propriul ei interes, comercial, de putere şi prestigiu, după cum a făcut-o în interesul personajelor despre care vorbim.

Faza de mijloc a relaţiei este dominată nemilos de logica interesului. Presa şi mai ales oamenii de presă vor să încaseze dividendele inves­tiţiei pe care au făcut-o în politicianul ajuns la vîrf. Unii, foarte puţini, se văd răsplătiţi cu funcţii gîdilate de adjectivul - prezidenţial. Cei mai mulţi, însă, rămîn cu dezamăgirea că uitarea se aşterne atît de repede peste "meritele" lor. Pe de altă parte, presa nu poate rămîne remorcată de un singur politician, de imaginea şi interesele lui, fie el Preşedinte sau Prim-ministru. Pentru propria ei credibilitate şi şansă de a se vinde trebuie să mai zică şi ceva în răspăr, să mai critice, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, trebuie să-şi negocieze sprijinul, pe bani sau influenţă. Politicianul, la rîndul său, odată ce şi-a văzut sacii în căruţă şi mandatul aprobat de Curtea Constituţională, se zbate între două impulsuri: să uite de serviciile pe care presa şi oamenii săi i le-au făcut, ignorînd-o sau atacînd-o, cînd se simte lezat în imaginea sa şi, res­pectiv, să şi-o subordoneze cît mai mult, utilizînd toate instrumentele miraculoase pe care nou cucerita putere i le pune la dispoziţie - economice, de influenţă directă şi indirectă prin oameni şi relaţii, inclusiv cele din subsolurile unor instituţii foarte secretoase. Incet, dar sigur, mariajul fericit al primei etape se transformă într-o hărţuială, apoi într-un şir de confruntări, iar în final într-un război în care nimeni nu mai ia prizonieri.

Etapa finală nu poate fi decît cea a amărăciunii totale, a blestemelor, a încercărilor de discreditare reciprocă, a atacurilor furibunde, a distrugerii cu orice preţ.

Ceea ce susţine această dinamică este, pe de o parte, logica creşterii şi descreşterii puterii, iar pe de altă parte un mecanism care ţine simultan de psihologia individuală şi de interesele de piaţă.

Din această perspectivă, interesant de observat pe scena politică a României, la acest moment, nu este cîtuşi de puţin faptul că Traian Băsescu a ajuns în faza "desdemonică" a relaţiei sale cu presa. Finalul era inevitabil şi deci cît se poate de previzibil. Demn de remarcat este alt­ceva: nu se zăreşte în peisaj nici o nouă "idilă"! Iar ceasurile sunt înaintate! Mai e puţin şi se deschid urnele şi noi tot nu ştim cu cine votăm, vorba eternului şi facinantului cetăţean turmentat, în care ne regăsim de fiecare dată! Ori, te pomeneşti că pe drum, cu birja, de! clopoţeii lica...lica, e vreun Agamiţă Dandanache, de care n-a auzit nimeni în urbea noastră, dar care are susţinere directă de la "centru"?