Cine rîde la urmă

Nici nu se făcuseră auzite ultimele cuvinte care anunţau decizia Curţii Constituţionale, privind neconstituţionalitatea asumării răspunderii guvernamentale pe Legea Educaţiei, că liderii politici au şi dat în clocot.

Autorii sesizării au sărit de bucurie în sus, de nouă coţi, du-pă care au dat năvală la ras-telul cu măciucile ghintuite. Execuţia publică a proas-păt re-condam-natului constituţional Guvern Boc, putea să înceapă cu sfărîmarea, simbolico-mediatică desigur, a oaselor pe roată.

De cealaltă parte a baricadei politice, comoţia nu a fost deloc mai mică. Primul-Ministru, profesor constituţionalist cu patalama la mînă, exasperat de consecvenţa cu care Curtea îi respinge a doua oară acelaşi tip de demers abuziv, pe exact aceleaşi motive pe care i l-a respins şi prima dată - Guvernul nu poate dicta desfăşurarea procesului de legiferare, o dată ce el s-a declanşat conform prevederilor cuprinse în regulamentele Parlamentului, şi-a anunţat într-un cerc restrîns şi informal intenţia de a demisiona. Ştirea s-a propagat, printre cei interesaţi, ca focul în fitilul unei bombe, iar eventualitatea a împărţit PDL-ul, ca de obicei, în două: unii şi-au frecat palmele de bucurie, în aşteptarea noii soluţii guvernamentale care să-i mărească în funcţii, putere şi averi; alţii, spăimaţi de faptul că vor reveni acolo de unde au plecat, în anonimatul de care tocmai se descotorosiseră, au început a şterge sudoarea rece de pe fruntea prim-ministerială, îndulcind cu vorbe aromitoarea durere a împricinatului şi aducîndu-i aminte de răspunderile sale de suflet, închise toate, ca într-un chivot al făgăduinţei, în celebrul adagio: "Dar, pe noi, cui ne lăsaţi, mult stimate şi iubite secretar general?"

Cel mai fiert a fost însă UDMR-ul, ai cărui lideri au lăsat ştaiful şi fiţele de "boieri politici" la o parte şi au scos la vedere custurile cele ascuţite şi adînc tăietoare ale ameninţării cu prăbuşirea Guvernului. Căci, ceea ce s-ar întîmpla în ziua în care UDMR-ul n-ar mai susţine actuala formulă a puterii nu ar fi doar o ieşire din scenă, ci o prăbuşire, dintre dărî-măturile căreia nu este deloc sigur că PDL-ul ar putea salva prea multe acareturi. Ceea ce i-a înfuriat într-atît pe liderii UDMR nu este pierderea unui tempo, a oportunităţii de a-şi vedea o altă parte a visului cu ochii, deşi ea nu poate fi minimalizată, ci faptul că oamenii PDL-ului, unul la Curtea Constituţională şi celălalt la Comisia de învăţămînt a Senatului, au fost cei care le-au stricat ploile. Asta sună a ţeapă, iar aşa ceva UDMR-ul nu este dispus să accepte din partea nimănui!!!

Singurul care nu şi-a pierdut cumpătul şi a înţeles exact consecinţele ameninţării a fost Preşedintele Traian Băsescu. I-a somat pe udemerişti să nu dea verdicte şi declaraţii pripite, dincolo de limbajul clar în care Marko Bela şi-a formulat ameninţarea de la pupitrul de presă al Primului-Ministru, şi s-a dus degrabă la Guvern să discute, să medieze; conform prevederilor din fişa postului, desigur! Ce să discute? Situaţia şi soluţiile pentru depăşirea ei! În cele din urmă, accentul a căzut pe depăşirea ei. Pentru că, dacă se putea găsi o formulă de ieşire, situaţia în sine nu mai avea prea mare importanţă. La nevoie, ea poate fi recitită, reinterpretată, ba chiar reformulată! Înţelegerea asupra ieşirii s-a obţinut: dacă UDMR îşi vede trecută singura prevedere din legea învăţămîntului care o interesează, aceea care codifică des-făşurarea integrală a învăţămîntului de stat în limba maghiară, pentru cetăţenii României care îşi declară naţionalitatea maghiară, cu ajutorul actualei formule guvernamentale a puterii, atunci o susţine în continuare; dacă nu, nu!

Cum rămîne, însă, cu Hotărîrea Curţii Constituţionale?

Care hotărîre?

Cum, care hotărîre? Aceea care zice că asumarea răspunderii este neconstituţională!

A..., aia... ei bine, ea e parte din situaţie, nu din rezolvare!

De unde ştiu eu asta?

Chiar de la Preşedinte! Domnia sa a declarat public, la microfonul Societăţii Române de Radio, cîteva minute după ce a încheiat discuţiile de la Palatul Victoria, că lucrurile trebuie privite cu atenţie şi multă băgare de seamă! Interpretarea poate să depindă de ceea ce va spune motivarea deciziei, care nu a fost încă publicată! Mai mult, ne-a luminat Preşedintele României, există precedente în care Curtea Constituţională a constatat un conflict între instituţiile puterii, iar rezultatul final a fost pe voia prezidenţială, vezi legea de salarizare a magistraţilor, care a stat la baza conflictului dintre Instituţia Preşedintelui şi Puterea Judecăto-rească. Încă şi mai mult, a declarat Preşedintele României, nu înainte de a preciza că domnia sa vorbeşte ca simplu cetăţean, nu ca un specialist în probleme constituţionale; e drept, unul obligat în fiecare zi să lucreze cu Constituţia în mînă, după cum bine a precizat: Parlamentul a angajat mecanismul de planificare/exercitare a votului pe moţiunea de cenzură a opoziţiei. Cine poate să-l oprească din finalizarea unei proceduri democratice, constituţionale şi bine-venită, de altfel, avînd în vedere importanţa Legii Educaţiei? Răs-punsul sugerat de discursul Preşedintelui, de bun-simţ, pare să fie unul singur: Nimeni! Cu atît mai puţin Curtea Constituţională, care nu are a interveni în desfăşurarea procedurilor parlamentare aflate în des-făşurare. Ea a fost sesizată, şi-a spus cuvîntul, a constatat conflictul dintre instituţiile puterii... la bună vedere!

Morala fabulei este una singură... cine rîde la urmă, rîde mai bine!

Dacă nu v-a pufnit rîsul, e trist! Înseamnă că aţi început să înţelegeţi în ce fermă politică şi în ce vremuri trăiţi!