Războiul lui Putin contra oricui îi stă împotrivă, ca orice război, este unul de resurse. Şi de uzură. Cine termină primul resursele, a pierdut războiul. Este matematic. Şi istoric. Resurse înseamnă aproape orice, de la timp şi spaţiu, soldaţi, ofiţeri, muniţie, armament, mîncare şi haine, mijloace şi căi de trasport, tehnologie, pînă la cunoştinţe practice, deprinderi şi ştiinţă. Inclusiv ştiinţă militară, adică aceea a organizării şi purtării cu succes a războiului. Cum acţiunile din Ucraina au consumat importante resurse militare ale Rusiei fără să-i aducă lui Putin mult dorita victorie, iar visul unui război fulger s-a risipit, liderul de la Kremlin a apăsat pînă la podea pedala confruntării economice. De altfel, aici şi-au organizat apărarea, încă de la debutul ostilităţilor, atît Uniunea Europeană, cît şi Statele Unite. Cu diferenţa că americanii au pompat masiv în Ucraina sprijin în echipamente militare, sisteme de arme şi servicii cu finalitate militară directă, mult peste ceea ce au făcut ulterior unii dintre europeni. Cu nuanţe care acum nu mai contează, atît unii, cît şi ceilalţi au adoptat soluţia escaladării confruntării economice, în trepte. Pe etape. La fiecare nouă repriză de sancţiuni occidentale, Rusia a formulat o replică economică, susţinută de noi ameninţări politico-militare, menită să marcheze faptul că primeşte provocarea şi că este încrezătoare în rezultatul final al confruntării. Cei care vor termina primii resursele nu vor fi ei, ruşii, ci ceilalţi. Europenii, dacă nu şi ei şi americanii. Evident, componenta energetică a resurselor este esenţială, dacă nu decisivă, pentru dimensiunea economică a războiului în care Putin înfruntă de data aceasta nu Ucraina, ci Uniunea Europeană şi Statele Unite. Cu ceva sprijin, mai ales economic, dar şi politic, din partea statelor din grupul BRIC. China şi India în principal. Tăierea cordonului ombilical energetic prin care Europa era legată de Rusia a ajuns în faza distrugerilor de infrastructură. Încă nu distrugere permanentă şi totală, doar una parţială şi cu efecte pe perioade determinate de timp. Cazul sabotării conductelor de gaz nord-stream. Aşteptarea lui Putin este ca "generalul iarnă" să îşi facă şi de data aceasta datoria. Să cîştige victoria finală pentru Rusia, aşa cum a făcut-o împotriva lui Napoleon, respectiv a lui Hitler. Europa ajunsă la încălzirea cu godin sau deloc, cu lumina stinsă mai tot timpul, nu doar pe străzi şi pe stadioane, ci şi prin case, echivalează cu o Europă înfrîntă, dacă nu militar, atunci economic şi, desigur, politic. Două observaţii la acest punct.
Prima este aceea că în bătălia resurselor, a măsurilor şi contramăsurilor economice punitive, nici una dintre părţi nu se mai află pe traiectoria controlată a unei abordări raţionale, ghidată de costurile şi beneficiile deciziilor şi ale variantelor de acţiune angajate. Singurul lucru luat în calcul este mărimea pierderilor celuilalt. Ele trebuie să fie cît mai mari, în orice caz, mai mari decît pierderile proprii. Dacă doriţi să vedeţi cum funcţioneză şi la ce rezultate duce acest mecanism de escaladare a unei confruntări, îl găsiţi ilustrat, într-o cheie de umor negru, de Michael Douglas şi Kathleen Turner, în filmul "Războiul rozelor", realizat în 1989 de Danny DeVito, după nuvela lui Warren Adler. Mă rog, v-aş putea trimite şi la confruntarea dintre Regele Lear, pe de o parte, şi fetele sale, Goneril şi Regan, respectiv, soţii lor, ducii de Albany şi de Cornwall, pe de altă parte, dar n-aş vrea să vă auziţi vorbe pe la spate, de la "prieteni", cum că iar faceţi pe nebunii şi sfidaţi lumea cu excesul de cultură, cultă! Pe scurt, rezultatul ineviabil al mecanismului, odată pornit, este dezastrul total pentru ambele părţi! O soluţie sigură de tip lose/lose nu pentru că mecanismul nu ar mai putea fi oprit, ci pentru că "actorii" au derapat ireversibil în zona iraţionalului.
A doua observaţie este, de fapt, confirmarea unei concluzii: în această confruntare, suntem şi vom rămîne pînă la final în mod "care pe care". Scenariile de final ale războiului lui Putin cu Europa şi SUA s-au împuţinat. Putem exclude oricare dintre variantele de negociere cu regimul putinian. Putem exclude o revenire la starea de fapt şi de jure de dinainte de război, cel puţin atîta vreme cît actualul regim se află la putere şi/sau dacă regimul care îi urmează se aşează în aceeaşi paradigmă politică şi ideologică. Ce mai rămîne?
1.O înfrîngere totală, economică, militară şi politică a Rusiei putiniene, cu consecinţele interne şi internaţionale inevitabile: implozia internă, decăderea statutului internaţional al Rusiei sub pragul de "putere regională". Cazurile extreme: destrămarea federaţiei şi, la polul opus, înlocuirea regimului putinian cu unul ultra-putinian care ar duce confruntarea cu Occidentul pînă la ultimele consecinţe, inclusiv confruntarea militară directă, cu componenta nucleară inclusă.
2.O înfrîngere a Europei care a pierdut sau a fost deconectată de la sprijinul Statelor Unite. Consecinţa imediată este, desigur, revenirea Ucrainei sub controlul direct sau sub influenţa semnificativă a Moscovei şi, deloc improbabil, destrămarea cel puţin politică a Uniunii Europene, fiecare dintre state, mai ales cele mari, grăbindu-se să îşi aranjeze partida proprie în relaţia cu noua putere dominantă în Europa, Rusia. De data aceasta nu doar în Est, ci şi în Occident. SUA şi Rusia pot fie să continue confruntarea, fie să negocieze, de pe noile poziţii, o relaţie în cu totul alţi parametri decît cei stabiliţi la încheierea războiului rece.
3.O înfrîngere a Europei şi a Statelor Unite care, sub presiunea consecinţelor economice şi politice ale strategiei de subminare adoptată de Rusia, combinate cu ameninţarea nucleară, "aruncă prosopul" şi negociază din postura cel mai puţin favorabilă noi relaţii cu Rusia. În mod inevitabil, întregul sistem de putere global se reorganizează. Condiţiile impuse URSS la încheierea războiului rece nu se mai aplică în nici un fel Rusiei. Reorganizarea sferelor de dominaţie şi de influenţă la nivel regional şi global se face cu Rusia în postura de beneficiar net.
Mai rămîne să lămurim doar cine dă cu "cuiul şi ciocanul" în conductele de gaz din adîncul Mării Nordului. Unii, adică euro-atlanticii, zic că Rusia. Alţii, adică ruşii, zic că americanii!!! Dacă nici unii, nici alţii, atunci, cine ştie...poate extratereştii!