Cine va suporta diferenţa dacă plafonăm preţurile carburanţilor?

Din nou, politicienii şi nu numai discută despre "necesitatea" de a plafona preţurile carburanţilor - în principal benzină şi motorină -, fără a se raporta la realitatea din industria respectivă din România.

Potrivit Comunicatului Institutului Naţional de Statistică, în anul 2021, resursa totală de ţiţei şi produse petroliere de care a dispus România a fost de 13,8 milioane tone, în echivalent petrol. Din ţară, s-au asigurat numai 3,1 milioane tone (ţiţei extras în echivalent petrol), respectiv 22,5%, iar din import 10,7 milioane tone, 77,5% (import de ţiţei 6,8 milioane tone şi de produse petroliere 3,9 milioane tone). Prin urmare, la fiecare o tonă din ţară, au revenit 3,4 tone din import; spre deosebire de gaze naturale, în cazul ţiţeiului şi al produselor petroliere, România este puternic dependentă de import. Fără măsuri de compensare financiară, plafonarea preţurilor carburanţilor ar bloca importul de ţiţei şi produse petroliere, provocând o lipsă majoră de carburanţi în România, cu efecte distrugătoare asupra întregii economii. Pe fondul declinului natural al producţiei de ţiţei din ţară, anul 2022 nu va arăta mai bine decât 2021, în privinţa importului de ţiţei şi produse petroliere.

În consecinţă, cei care fac propuneri de plafonare a preţurilor carburanţilor ar trebui să spună cetăţenilor şi cine achită diferenţa între preţul ţiţeiului şi al produselor petroliere importate şi preţurile plafonate de pe piaţa internă.

Unii politicieni consideră că trebuie reduse accizele şi taxa pe valoarea adăugată la carburanţi, că aşa au făcut şi alte ţări. Pentru România, reducerea acestor impozite ar fi o dovadă de iresponsabilitate economică, deoarece bugetul public se confruntă cu deficite mari (comparativ cu alte ţări din Uniunea Europeană), pe care le finanţează prin împrumuturi la dobânzi în creştere.

În condiţiile în care preţurile de pe pieţele internaţionale în domeniul ţiţeiului şi produselor petroliere vor rămâne ridicate în anii care urmează, plafonarea preţurilor carburanţilor are şi alte efecte negative: slăbeşte efortul pentru reducerea risipei şi a consumului de carburanţi la nivelul firmelor, instituţiilor publice şi cetăţenilor (de exemplu, în România, instituţiile publice achiziţionează în continuare maşini cu consum mare de carburant), precum şi pentru tranziţia la economia verde. Statul român, ca şi cetăţenii săi, nu pot ignora noua realitate economică pentru economia globală, inclusiv pentru România, care conţine preţuri ridicate în domeniu ţiţeiului şi produselor petroliere; iar de această nouă realitate trebuie să ţină seama fiecare firmă, fiecare instituţie publică şi fiecare cetăţean, care trebuie să se ajusteze corespunzător; ea nu mai poate fi evitată, ca la început, când era considerată ca un fenomen temporar.

Bugetele publice din România nu au capacitatea de a acoperi diferenţele între preţurile ţiţeiului şi al produselor petroliere din import şi preţurile plafonate ale carburanţilor de pe piaţa internă, pentru întreaga economie. O astfel de subvenţie generală nici nu ar fi de dorit, deoarece firmele au diferite grade de profitabilitate, iar în rândul cetăţenilor există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte veniturile şi consumul de carburanţi.

Ca atare, ţinând seama de situaţia concretă a României, precum şi de menţinerea şi în anii viitori a preţurilor ridicate la ţiţei şi produse petroliere pe pieţele internaţionale, consider că soluţiile potrivite sunt următoarele:

(i) evitarea plafonării preţurilor carburanţilor. Aceste preţuri deja schimbă structura preţurilor relative din întreaga economie (inclusiv a preţului forţei de muncă);

(ii) sprijinul financiar punctual şi limitat în timp pentru anumite sectoare economice (cum ar fi, de exemplu, motorina pentru lucrările agricole);

(iii) ajutoare financiare pentru gospodăriile populaţiei care realmente au nevoie de aceste ajutoare, ceea ce impune dezvoltarea capacităţii instituţionale existentă, de analiză şi evaluare la nivelul unităţilor teritorial administrative;

(iv) încadrarea sprijinului financiar şi a ajutoarelor în parametrii de reducere a deficitelor bugetelor publice pe termen mediu şi lung.