Circulaţia crizelor în "natură"

Realitatea ne obligă să ne întoarcem, iar şi iar, "nu de multe ori, dar cam des" (vorba lui Caragiale!), la tema crizelor care răscolesc lumea socială în care trăim.

Despre circulaţia apei în natură a auzit oricine a mai trecut pe la şcoală, chiar şi generaţiile pentru care instituţia res­pectivă a devenit mai degrabă prilej de "socializare", decît oportunitate de învăţare, spaţiu de efort educaţional şi atelier de creaţie culturală. La fel, poate, ştie fiecare ceva despre circulaţia "naturală" a altor elemente, ori artefacte create de oameni, de la deşeuri şi reziduuri, pînă la idei şi reprezentări asupra realităţii. Circulaţia crizelor în spaţiul social, în schimb, este un fenomen mult mai puţin cercetat şi cunoscut, dar care are puterea de a releva trăsăturile esenţiale, cîştigurile şi pierderile pe care societatea în care trăim le generează din confruntarea ei cu factorii destabilizatori care o asaltează.

Nu o să ne batem capul, acum, cu prea multă teorie dar, de dragul comunicării eficiente, o să spunem că semnul cel mai sigur al existenţei unei crize într-un (sub) sistem social este prezenţa, dezvoltarea, reproducerea şi amplificarea sistemantică a tensiunilor, a stărilor conflictuale şi a conflictelor des­chise, care împing sistemul respectiv tot mai departe de optimul lui funcţional, spre regiunile extreme, "foarte departe de echilibru", aşa cum le-a numit I. Prigogine, acolo unde şansele de supravieţuire nu mai pot fi păstrate decît prin măsuri extreme şi neconvenţionale de restructurare.

Din perspectiva acestei definiţii, faptul că societatea românească este pradă crizelor în toate structurile sale esenţiale - economie, ges­tiune şi decizie politică, învăţămînt, formare şi educaţie, respectiv cultură şi valori morale, cu greu ar putea fi contestat de orice om de bună credinţă. Pe de altă parte, nu prezenţa în sine a crizelor, pînă la un punct momente normale în orice parcurs al unei societăţi de tip modern, ci cronicizarea lor, lipsa abordărilor sistematice care să ofere soluţii, fie şi de etapă, pentru rezolvarea crizelor şi depăşirea efectelor nocive create de ele este ceea ce ar trebui să îngrijoreze. La noi, în lipsa "terapiilor" şi a tratamentelor de corectare, crizele se aglomerează, se îngrămădesc unele peste altele, se hrănesc şi se potenţează reciproc, se dezvoltă şi îşi amplifică costurile sociale. Ai impresia că subiectul articulat, structurat al istoriei nu mai este societea ro­mânească, în luptă cu elementul patogen, criza, ci invers: criza este realitatea articulată care se hrăneşte din substanţa tot mai amorfă a societăţii! Caracteristic acestui stadiu de dezvoltare malignă este circulaţia crizelor dintr-un sub-sis­tem social în altul, pasate de colo-colo, în încercarea disperată a celor responsabili de decizii şi ges­tiunea problemelor sociale de a mai cîştiga ceva timp, ori de a "mas­ca" criza şi efectele ei, de a converti costurile dintr-o "monedă" într-alta. Caracteristic societăţii româneşti pare să fie faptul că, în orice domeniu şi-ar avea originea, pe oriunde ar mai fi migrat la un moment dat în istoria devenirii lor, crizele sociale tind să se aglomereze şi să se fixeze în spaţiul instituţiilor şi al fenomenelor politice. Apetitul politicii noastre de a aspira şi de a se împovăra cu toate crizele care sunt împinse către ea, pare să fie fără limite.

Ne-a lovit marea criză economico-financiară? N-are a face! Politica noastră şi-a luat pe umeri cauza şi a "rezolvat-o": am împrumutat "en gros" vreo 30 şi mai bine de miliarde de la FMI şi UE, iar "en detaille" împrumută guvernul de la lună la lună şi de la semestru la semestru, zeci şi sute de milioane, ca să facă faţă "cheltuielilor curente". Se vede cu uşurinţă cum politica şi-a asumat criza economică, nu pentru a o rezolva, ci doar pentru a o transfera pe spinarea cetăţeanului prezent şi viitor plătitor de dări şi impozite al ţărişoarei noastre dragi! Avem o criză a învăţămîntului şi educaţiei? Ba bine că nu! Nu-i nimic, politica a luat-o repede în spinare şi, prin urmare, nu există echipă ministerială la ministerul de resort care să nu schimbe bacalaureatul şi mai ştiu eu ce artificii, în încercarea disperată de a arăta că "politica rezolvă criza învăţămîntului"! Cine o rezolvă pe cea a educaţiei, încă nu s-a stabilit, dar nu m-ar mira că vedem în curînd şi tema aceasta pe agenda politică, pentru a fi "rezolvată"! Avem o criză de competenţă în administraţia publică? Cît casa! Ca dovadă că nu suntem în stare în cinci ani să învăţăm procedurile şi strategiile de accesare a fondurilor europene! Ce-are a face?! Politica se încordează, îşi ia pe umeri şi greutatea asta şi revarsă asupra oamenilor un puhoi de autoritarism, menit chipurile să rezolve criza administraţiei publice. Exemplele pot continua, dar cred că fenomenul este uşor de sesizat. Întrebarea ar fi, de ce face politica noastră cu atî­ta entuziasm oficiul de a lua în cîrcă crizele produse în subsisteme sociale care ar trebui să aibă propriile mecanisme decizionale, de ajustare şi gestiune a crizelor specifice? Bănuiala mea, rea, este că prin acest mecanism al fugii după crizele altora, politica noastră încearcă cu disperare să-şi ascundă propria criză, gravă. O criză de sis­tem, de concept, de instituţii, de valori şi de instrumente capabile să asigure buna guvernare, într-o situaţie, ce-i drept, deosebit de dificilă, nu doar local, ci şi la nivelul "societăţii europene şi globale".