Cît ne costă distracţia

Nu puţini oameni de bun-simţ se întreabă, pe bună dreptate, care sunt costurile economice, suportate de România, pentru tevatura stîrnită de suspendarea din funcţie a Preşedintelui României şi încercarea USL de a restructura eşafodajul de putere pe care s-a sprijinit mandatul de guvernare al PDL. Ca de obicei, cînd oamenii pun întrebări pertinente, există o veste bună şi una rea! În cazul de faţă, vestea rea este că teoriile şi structurile explicative ale ştiinţei economice sunt foarte slabe şi la acest capitol. Avem prea puţine idei, ipoteze, concepte şi cercetări care să ne permită un răs­puns. Există instrumente capabile să măsoare efectele anumitor input-uri politice asupra proceselor economice şi a rezultantelor lor pe termen scurt, mediu sau lung, cum este cazul anumitor tipuri de politici guvernamentale, fiscale, de promovare a consumului, a investiţiilor, a schimburilor comerciale sau a producţiei, de acumulare, redistribuire şi utilizare a capitalului şi a veniturilor etc., ale căror efecte sunt cartografiate. În schimb, întrebări de tipul celei cu care ne confruntăm astăzi în România, "Cît ne costă, din punct de vedere economic, haosul, dez­organizarea şi comportamentele aberante ale politicienilor?", rămîn fără răspuns. Desigur, oricine este liber să aibă propriile impresii, idei şi eventual convingeri în această problemă, iar unele dintre ele, cu siguranţă, sunt adevărate! Problema este că nu avem nici o bază teoretică pentru a şti care anume sunt adecvate şi care nu, res­pectiv pentru care anume motive sunt adevărate sau false. Mai rău, nu avem încă nici fundamentele conceptuale pentru a iniţia un proces coerent de cercetare în acest sens.

Vestea bună este că anumite estimări pot fi, totuşi, făcute, iar ele ne permit măcar să fixăm tipologia economică a consecinţelor grave şi, într-o oarecare măsură, să estimăm gradul de mărime al resurselor şi al oportunităţilor risipite.

Să începem deci cu vestea bună!

Cel mai direct efect al harababurii politice şi administrative din Româ­nia s-a făcut simţit sub forma presiunii sporite a speculatorilor pe moneda naţională. Mediul tipic al speculaţiei financiare este cel de instabilitate, cel care permite fluctuaţii semnificative, ca mărime şi frecvenţă, pentru anumiţi parametri economici, dar cu un vector de direcţie stabilizat; în cazul nostru spre scăderea valorii leului în raport cu monedele de referinţă - euro şi dolarul. Pe speculator prea puţin îl interesează dacă instabilitatea este produsă de factori economici, politici sau de altă natură. El anticipează sau sesizează prezenţa ei şi acţionează în consecinţă. Cu anumite riscuri, desigur, pe care le ia în calcul şi pentru care, dacă este un speculator serios, îşi ia măsuri de asigurare rezonabile, astfel încît în cel mai rău caz, pierderile lui să nu depăşească un prag critic. Pentru cîştiguri nu-i nevoie de limite: ni­meni n-a murit nici de cîştig puţin, dar nici de unul care rupe buzunarul! Intensificarea speculaţiilor pe moneda naţională a avut ca efect imediat creşterea costurilor BNR pentru evitarea unei căderi necontrolate a leului. Devalorizarea nu a putut fi împiedicată, dar limitele în care s-a dus cursul, încă nu ne aruncă în zona critică de risc. Devalorizarea leului angrenează, la rîndul ei, diferite consecinţe şi reacţii economice, dintre care unele pot fi considerate negative, iar altele pozitive. Dintre cele pozitive, evidente sunt scăderea presiunii pe datoria publică şi balonul de oxigen pe care-l primesc exportatorii. Între cele negative, pentru buzunarul populaţiei, scăderea implicită a veniturilor, plus creşterile prompte de preţuri la care recurg automat şi imediat producătorii de bunuri şi servicii cu poziţii privilegiate de piaţă, astfel încît să evite scăderea profiturilor, ca urmare a devalorizării leului. La noi, importatorii şi distribuitorii de produse petroliere sunt cei mai sensibili şi mai reactili.

Un alt tip de consecinţe economice, generate de haosul politic, derivă din efectele asupra marilor mişcări de capital, în principal fluxurile investiţionale şi resursele din sistemul bancar. Chiar dacă efectele nu sunt imediate, creşterea riscului pe spaţiul României, ca urmare a instabilităţii politice, este de natură să influenţeze negativ, pe termen mediu, dinamica şi mărimea intrărilor şi a ieşirilor de capital. Punctul este pentru noi nu sensibil şi de-a dreptul inflamat! România, la nivelul cheltuielilor sociale şi de guvernare, nu se poate finanţa din resurse proprii, iar asta nu de ieri de azi, ci de douăzeci şi mai bine de ani. În consecinţă, ne finanţăm din împrumuturi, care împrumuturi au prostul obicei de a fi însoţite de condiţii precise şi imperative de rambursare, precum şi de dobînzi, nu chiar mici! Dacă fluxurile de capital seacă, la limită, ne paşte pur şi simplu falimentul de stat! Cam acolo unde este Grecia astăzi. Dacă reuşim să evităm scenariul cel mai rău, atunci e bine, dar uşor nu are cum să ne fie, pentru că de undeva trebuie luate resursele pentru a plăti împrumuturile care ne permit, deocamdată, să existăm ca stat! Iar acest "de undeva" are o singură traducere: buzunarul cetăţeanului! Deocamdată, statul şi birocraţia lui nu au dat niciun semn că au de gînd să-şi reducă costurile de funcţionare, ori să pună capăt mecanismelor de alocare ineficientă a resurselor, ori de transferare a lor direct în buzunarele clientelei politice. Din acest punct de vedere, România rămîne un El Dorado al "vînătorilor de rente". Pe de altă parte, unele capitole ale cheltuielilor publice, cum sunt investiţiile de stat sau cele pentru infrastructură, dezvoltare etc., nu pot fi reduse sub anumite praguri, decît cu riscul de a ne culca seara în secolul XXI şi a ne trezi dimineaţa următoare în plin ev mediu, timpuriu! Nu că am fi prea departe dar, măcar, nu e încă oficial!

Cît priveşte oportunităţile economice, aici lucrurile sunt încă şi mai dificil de estimat, dar există un domeniu unde putem număra şi măsura cît de cît, cel al fondurilor europene. Din păcate, indiferent de culoarea guvernării, de stabilitate sau instabilitate politică, prostia, corupţia şi lipsa de profesionalism ne condamnă fără drept de apel să rămînem sub pragul penibil de 10% rată de absorb­ţie a unor resurse care, dacă ar fi accesate măcar la nivel de 35-45% ne-ar scoate din multe necazuri!!!

Ei, şi pînă la urmă, cît e nota de plată?

Nu ştiu să vă spun, în cifre şi litere, dar un lucru este sigur: mult mai mult, nu doar decît ne permitem, dumneavoastră şi cu mine, să scoatem din buzunar, ci mult mai mult decît am avut, avem şi vom avea în viitorul previzibil, noi, plătitorii de biruri!