CJUE: Deciziile CCR privind prescripţia răspunderii penale, risc sistemic de impunitate

Soluţiile jurisprudenţiale adoptate în România (n.red. - deciziile CCR din 2018 şi 2022), din care rezultă că, timp de aproape patru ani, dreptul român nu a prevăzut nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, generează un risc sistemic de impunitate pentru infracţiunile de fraudă financiară care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, arată Curtea de Justiţie a UE într-un comunicat de presă emis, ieri, după pronunţarea unei decizii într-o speţă trimisă de Curtea de Apel Braşov. Acest risc este accentuat de o eventuală aplicare retroactivă a acestei lipse de cauze de întrerupere a prescripţiei unei perioade anterioare, în temeiul principiului legii penale mai favorabile.

"CJUE consideră că nerespectarea obligaţiei de a prevedea sancţiuni penale efective în vederea protejării intereselor financiare ale Uniunii încalcă dreptul UE, deoarece acesta impune statelor membre să combată frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri disuasive şi efective. Ca atare, Curtea arată că aceste state trebuie să se asigure că normele privind prescripţia prevăzute de dreptul naţional permit o reprimare efectivă a infracţiunilor legate de astfel de fraude", precizează comunicatul de presă citat.

Curtea aminteşte că instanţele naţionale trebuie să lase neaplicate reglementarea şi jurisprudenţa naţionale în cazul în care acestea conduc la prescrierea răspunderii penale într-un număr atât de mare de cazuri de fraudare gravă a intereselor financiare ale UE, încât rezultă un risc sistemic de impunitate a unor astfel de infracţiuni. Cu toate acestea, o asemenea obligaţie poate să contravină drepturilor fundamentale. În această privinţă, Curtea consideră că, atunci când o instanţă a unui stat membru este chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei dispoziţii sau a unei măsuri naţionale care, într-o situaţie în care acţiunea statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii, pune în aplicare acest drept, autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a acestor drepturi, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi nici supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii.

Aplicând această jurisprudenţă în speţă, Curtea distinge principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum a fost aplicat şi interpretat în jurisprudenţa naţională în discuţie, de principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile. În măsura în care această jurisprudenţă se întemeiază pe principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, Curtea, după ce a subliniat importanţa acestui principiu atât în ordinea juridică a Uniunii, cât şi în ordinile juridice naţionale, concluzionează că instanţele naţionale, prin derogare de la obligaţia lor de a asigura efectul deplin al dreptului Uniunii, nu sunt ţinute să lase neaplicată această jurisprudenţă.

În schimb, instanţele naţionale nu sunt autorizate să aplice un standard naţional de protecţie privind principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile în împrejurări precum cele aflate la originea prezentei proceduri.

Curtea subliniază că, ţinând seama de necesara punere în balanţă a acestui standard, pe de o parte, şi a cerinţelor dreptului Uniunii, pe de altă parte, instanţele naţionale nu pot repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale aferentă unor acte de procedură intervenite anterior invalidării dispoziţiilor naţionale pertinente. O asemenea repunere în discuţie ar avea astfel drept consecinţă agravarea riscului sistemic de impunitate pentru infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii care decurge din simpla lipsă a unor cauze de întrerupere a prescripţiei timp de aproape patru ani în România.

În respectivul caz, mai multe persoane condamnate la pedeapsa cu închisoare pentru evaziune fiscală au solicitat Curţii de Apel Braşov să constate că a intervenit prescripţia răspunderii penale şi că decizia prin care s-a stabilit definitiv condamnarea este contrară dispoziţiilor Codului Penal şi deciziilor Curţii Constituţionale din 2018 şi 2022, prin care a fost invalidată o dispoziţie naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală.

În urma deciziei din 2018, timp de aproape patru ani nu a existat nicio prevedere penală care să întrerupă termenul de prescripţie a răspunderii penale, ceea ce echivalează cu faptul că niciun act de procedură nu a putut avea ca efect întreruperea prescripţiei.

Din acest motiv, condamnaţii au făcut apel la legea penală mai favorabilă şi au arătat că îndeplinirea prescripţiei răspunderii penale ar fi avut loc înainte ca sentinţa de condamnare să rămână definitivă.

Curtea de Apel Braşov a exprimat însă rezerve cu privire la o astfel de interpretare a legii, deoarece ea ar duce la exonerarea de răspundere penală şi a altor persoane care au comis infracţiuni de fraudă fiscală susceptibile să aducă atingere intereselor financiare ale UE. Magistraţii braşoveni au precizat că, dacă ar lăsa neaplicate deciziile Curţii Constituţionale, ar putea fi sancţionaţi disciplinar pentru nerespectarea acestor hotărâri. De aceea, ei au solicitat CJUE să se refere şi la intervenirea prescripţiei răspunderii penale, dar şi la eventuala sancţionare a magistraţilor.

În ceea ce priveşte eventualitatea sancţionării disciplinare a magistraţilor în cazul nerespectării deciziilor Curţii Constituţionale, CJUE afirmă că, "în temeiul principiului supremaţiei dreptului Uniunii, o decizie pronunţată cu titlu preliminar de Curte este obligatorie pentru instanţa naţională în ceea ce priveşte interpretarea dreptului Uniunii pentru soluţionarea litigiului particular".

În consecinţă, instanţa naţională nu poate fi împiedicată să dea, imediat, dreptului Uniunii o aplicare conformă cu decizia sau cu jurisprudenţa CJUE, înlăturând la nevoie o jurisprudenţă naţională care constituie un obstacol în calea deplinei eficacităţi a acestui drept. Un astfel de comportament al judecătorului naţional nu poate fi calificat abatere disciplinară.