Comedia Wagner se joacă mai departe

A 11-a coloană de blindate de ultimă generaţie a ajuns în Belarus. Creşte acolo concentrarea luptătorilor Wagner. În proximitatea graniţei cu Polonia. relativ aproape de Kiev. Iar Vladimir Putin nu are nicio reacţie specială. Şi nici omologul său belarus. Cu excepţia faptului că şi unul şi altul au jucat în aceeaşi piesă la Sankt Petersburg. Să încercăm totuşi să înţelegem ce se petrece. Dacă nu reuşim, atunci ne va fi cu neputinţă să anticipăm cursul evenimentelor.

Este exclus ca Vladimir Putin să fie atât de dezorientat cât lasă impresia că este. Adică incapabil să ia o decizie clară legată de mercenarii Wagner, decizie pe care să o impună conducerii Federaţiei Ruse şi pe care să o expună fie şi doar din motive propagandistice opiniei publice. Ambiguitatea are cu certitudine o explicaţie. O explicaţie cu totul şi cu totul diferită de aparenţe. Dacă ar fi să facem o analiză cât de cât metodică, nu vom putea ocoli tentaţia de a răspunde la o întrebare extrem de simplă: cât costă întreţinerea acestei armate de mercenari, chiar dacă aparent ea este un fel de armată de rezervă? Înainte de puciul eşuat, după cum ne-a comunicat cât se poate de oficial Vladimir Putin, armata Wagner a costat mai multe miliarde de euro. Aceşti bani au fost livraţi sistematic de către guvern. Şi au fost utilizaţi pentru dotarea mercenarilor cu armament şi alte echipamente, pentru întreţinerea acestora şi pentru plata salariilor lor. Nu este cât se poate de firesc să ne întrebăm cine îi plăteşte acum? Federaţia Rusă sau Belarusul? Mă refer fireşte la miile de luptători care au refuzat să se înroleze, aşa cum li s-a propus, în armata Federaţiei Ruse. Şi care s-au refugiat în statul vecin, condus de Lukaşenko. Îi plăteşte Lukaşenko? Pare exclus. Tot ceea ce putem presupune este că, în urma unui aranjament, aceştia sunt finanţaţi în continuare de Moscova. Ceea ce înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât că ei continuă să se afle în slujba lui Vladimir Putin. Dacă nu cumva a fost aranjată, gâlceava dintre acesta şi Prigojin a fost temporară. Dacă ţeava care le asigură fonduri ar fi fost opturată, atunci luptătorii Wagner nu ar mai fi avut trei opţiuni. O parte s-ar fi putut deplasa în Africa, ceea ce s-a şi întâmplat, pentru a se pune la dispoziţia unor regimuri autoritare, urmând să fie plătite de angajatori. Este vorba însă de un un număr relativ mic de persoane. O altă parte a luptătorilor Wagner - s-a întâmplat şi asta - ar fi putut pur şi simplu să se conformeze solicitărilor guvernului rus şi să semneze contracte cu armata regulată. Inexplicabil până în acest moment este însă ce s-a întâmplat cu grosul trupelor. Cele care i-au rămas fidele lui Prigojin şi au dat curs invitaţiei lui Lukaşenko de a accepta încartiruirea lor în Belarus. Lukaşenko însă nu le-a dat altceva decât o bază militară dezafectată. Pe care Wagner trebuie să o amenajeze. Cel mult, Lukaşenko le mai poate plăti mercenarilor sume rezonabile de bani, pentru ca aceştia să instruiască trupele de comando din Belarus.

Dacă mina de aur a fost închisă de către Kremlin, atunci rămâne imposibil de explicat totuşi cu ce bani vor continua mercenarii să-şi întreţină familiile. Şi să se întreţină pe ei înşişi.

Am încercat să despic firul în patru, pentru a ajunge în final la concluzia că ceva este putred în Danemarca. Sau, dacă vreţi, în Belarus. Există un plan ascuns, conform căruia grosul armatei Wagner este ţinut într-o rezervă mai mult sau mai puţin de lux. Şi ce alt plan de rezervă ar putea exista, decât însărcinarea mercenarilor cu o nouă misiune? O misiune extra-Belarus. O misiune în spaţiile învecinate. Dacă aş fi analist NATO, aş pune lupa pe toate mişcările acestor luptători şi aş urmări cu maximă curiozitate întâlnirile pe care comandanţii Wagner le au cu oficialii ruşi. Sau chiar cu conducătorii belaruşi.