ZIUA UNIVERSALĂ A IEI Ia - emblemă cultural identitară a ţării noastre

Reporter: Vă rugăm să ne povestiţi despre originea şi istoria iei româneşti.

Doina Dascălu Işfănoni: Prima remarcă pe care trebuie să o fac este legată de denumirea acestei piese vestimentare din costumul tradiţional românesc, "cămaşă pentru costumul feminin" şi nu "ie". Denumirea de "ie" probabil că este un derivat ce vine de la materialul din care se confecţionează această piesă de bază a costumului românesc, inul.

Vorbim despre ie, de la Nicolae Iorga încoace. Dezvoltăm acest concept, poate şi datorită mediului intelectualităţii din lumea satelor: învăţătorii, notarii, primarii, ale căror soţii, evident, aveau o preocupare specială de a se evidenţia şi, atunci, piesa de pe partea superioară a corpului a devenit mai fastuoasă. În perioada interbelică, şi Regina Elisabeta, dar şi Regina Maria, după câte ne sunt cunoscute din istorie aceste lucruri, sunt mari iubitoare de costum tradiţional, sunt de-a dreptul îndrăgostite de aceste ţinute fastuoase şi emblematice, adoptându-le ca piese de prezentare la diversele evenimente de rang înalt, regal, poate şi datorită faptului că ele nu erau românce. Dar au înţeles mesajul profund al acestei cămăşi româneşti, lucrată în ruralitate, ca emblemă identitară, ca marcă a etniei. Atunci a apărut fenomenul atelierelor regale, iar ia ajunge să fie plimbată în toate marile expoziţii universale pe mapamond. Începând cu 1900, ia devenise unul dintre reperele de mare importanţă pentru exprimarea identităţii etnice.

Regina Maria obişnuia să meargă la întâlniri internaţionale îmbrăcată în portul românesc. De asemenea, toate doamnele de onoare s-au evidenţiat purtând ii. Celebrul cuplu Brătianu - Cantacuzino a impus această ţinută ca pe un element de marcă, un element nu atât de pitoresc, nu atât de fastuos cât, mai ales, de emblematic.

Astfel, câmaşa rurală începe să fie colecţionată şi avem binecunoscuta colecţie Brătianu - Cantacuzino, de aproape o sută de piese, care se află ca tezaur, la Muzeul Etnografic de la Cluj. Piese din colecţie se găsesc, de asemenea, la cele două mari muzee ale României - Muzeul Naţional al Satului şi Muzeul Naţional al Ţăranului Român.

Denumirea de ie are o perspectivă istorică, dar din punct de vedere mentalitar, piesa vestimentară a fost numită cămaşă. De aceea, întotdeauna, ca etnologi, vom pleda pentru "cămaşă" ca denumire şi mai puţin pentru "ie".

Este un lucru formidabil că lumea contemporană, de la fenomenul hippie încoace, a recuperat această piesă şi a ajuns s-o asocieze la vestimentaţia frondistă, blugi şi alte ţinute lejere, tocmai pentru a marca, cumva, şi apartenenţa grupurilor la o anumită etnie.

Dar, dacă vrem să discutăm despre emblema de ţară, să facem din această piesă un brand de ţară, cred că este bine să o numim cămaşă. Această piesă nu este numai un element vestimentar pe care moda îl aduce în atenţie şi îl arhivăm şi îl dezarhivăm când curentele ne impun.

În ie, regăsim o spiritualitate străveche. Ne raportăm, prin croiul ei, la Columna lui Traian, care îi prezintă pe daci în demnitatea lor şi nu ca pe un popor supus. Putem face conexiunea cu celebra ipoteză istorică, în care se vorbeşte despre Traian ca fiind unul dintre tracii cei de bază, care au fost aici şi au purtat războaiele numai pe o bucăţică a Daciei, de fapt, pentru interesele tezaurilor aurifere.

Istoria acestei piese trimite către antichitatea latină şi ne întoarce către documente ce o menţionează, să spunem din secolul XVII - XVIII, în care pictura şi fresca nenumăratelor ctitorii religioase bisericeşti marchează frumuseţea cămăşii şi ne-o prezintă ca emblemă demnă de reţinut, a particularităţilor vestimentare pe care ctitorii le aveau la acea epocă.

Avem, apoi, marile mişcări romantice ale deşteptării şi redeşteptării naţiunilor, care ajung să impună cultura rurală, arta populară de folclor ca pe un izvor nesecat de identitate.

Pledoaria mea este că ia face parte dintr-un tezaur extrem de important de cultură tradiţională.

Reporter: Ce ne puteţi spune despre costumul popular românesc?

Doina Dascălu Işfănoni: Vom vorbi numai despre costumul popular feminin. "Costum popular" reprezintă un ansamblu de piese vestimentare, care are piese de bază, piese complementare, are accesorii, are podoabe ceremonial rituale. Aşadar, dacă vrem să înţelegem costumul popular femeiesc, primul lucru la care trebuie să ne gândim este modul în care aceste piese vestimentare sunt concepute pentru a pune în valoare silueta feminină. Când spunem costum popular, spunem întâi cămaşă - piesa de bază, esenţială şi definitorie a acestui ansamblu.

Cămaşa este definitorie prin broderia ei, sistemul complex de semne care intiţial au avut valoare simbolică şi apoi au devenit motive decorative, limbajul cromaticii, prin modul în care se asociază în compozitii aparent statice, repetitive. Ea, de fapt, vorbeşte despre vârsta purtătoarelor, statutul civil- fetiţe mici, domnişorici, adică fete de măritat, neveste tinere, neveste în a doua tinereţe şi femei bătrâne. În acest limbaj, putem decripta ocaziile în care se purta acest costum. Putem afla când costumul este special pentru ieşitul la horă, ba chiar putem şti când este pentru jocul duminical, cel ce se făcea în fiecare săptămână sau pentru sărbătoarea Paştilor ori pentru căsătorie. Putem afla, de asemenea, dacă femeia se află într-o stare de durere, dacă este în doliu. Putem afla, de asemenea, statutul economic al familiei. Astfel, cămaşa este un principal cod de comunicare, dincolo de limbajul verbal.

De aceea, Dimitrie Cantemir spune în "Descriptio Moldaviae", în secolele XVII- XVIII că acest costum este cartea de indentitate a românilor, pentru care oamenii se luptă să-l pastreze neschimbat. Dacă îţi lepezi limba şi portul nu mai reprezinţi absolut nimic. Chiar pentru acele vremuri, cu trei secole în urmă, era o mare ruşine, era de-a dreptul eliminator din societate, dacă cineva îndrăznea să nu se poarte "cum e portul" şi să nu vorbească "cum e vorba".

Principalul centru de interes al cămăşii este mâneca, fiind principalul comunicator de informaţii. Cămaşa românească are o calitate compoziţională tripartită - avem pe umăr altiţa - acele şiruri orizontale, 4, 5 poate 7 care acoperă umărul. Imediat sub altiţă avem încreţul - o bandă de motive foarte meticulos lucrate pe fire numărate. Denumirea i se trage de la ceea ce termenul desemnează, fiindcă pânza se încreţea ca să fie adusă la nivelul altiţei.

Cele mai vechi forme de cămăşi româneşti aveau altiţa croită separat, făcută după măsura umerilor purtătoarei, ca o bucată de pânză brodată separat. Apoi maneca se aducea la dimensiuni prin încreţ, el fiind o modalitate de a lega cele două bucăţi, dar în acelaşi timp constituind un element de mare frumuseţe şi rafinament ornamental, de cele mai multe ori în contrast cu ceea ce reprezenta compoziţia altiţei. Cea de-a treia componentă a mânecii este reprezentată de râuri, acele benzi care pot fi poziţionate vertical, oblic sau uneori, aşa cum se întâmplă în Mehedinţi, sub formă de V-uri (nisipii).

Dispoziţia celor trei elemente, altiţă, încreţ şi râu, este cheia de comunicare despre zestrea femeilor, despre zonele de provenienţă. Mâneca rămâne mereu vizibilă, nu se acoperă nici măcar iarna.

La o cămaşă, mâneca şi pieptul sunt cel mai decorate, pe poale apar câteva motive, iar în rest este albă integral. Este albă pentru că, niciodată, cămaşa nu rămânea în întreaga sa structură vizibilă, ea se acoperea întotdeauna de la talie în jos cu o piesă complementară - vâlnic, acea fustă încutată, aşa cum avem în partea de sud a ţării, Oltenia, Mehedinţi, sau fota, care în toată Moldova înfăşoară strâns şoldurile peste poalele cămăşii. Avem apoi cele două cătrinţe - bucăţi de cusătură care se poartă pereche, una în faţă, una în spate, din Teleorman, pe câmpia Dunării, până în centrul Transilvaniei, în zona Apusenilor, a Clujului, în Maramureş, unde ajungem la celebrele zadii - cătrinţele late. Mai departe, avem piese care au un statut special, aşa cum este vâlnicul mehedinţean, iar în Ilfov, peştemanul din Vlaşca - o fustă ultramarin, toată plisată care, la poale, are decoraţii. În Banat, apare o piesă cu totul particulară - opreg.

Astfel, piesa care se asociază cămaşii are mare diversitate în ţară, are spectaculozităţi zonale.

Peste aceste piese de bază, talia este întotdeanuna marcată de o cingătoare frumos aleasă.

Un lucru special al costumului românesc, dar şi al zonei balcanice, este că el se realizează prin croire, adică nu prin sacrificarea materialului. Practic nu se strică nicio bucăţică, totul este folosit la maximum, este un procedeu născut şi din raţiuni economice, pentru că pânza se găsea cu greu pentru firele obţinute din cultivarea inului, a cânepii.

O altă categorie care constituie, mai departe, prin ascociere, costumul sunt piesele din blană, pieptarele, cojoacele care nu sunt doar piese pentru protejat în timpul iernii, ci ele fac parte din costum. De aceea, la multe cămăşi spatele este aproape gol, fără motive, pentru că acolo stătea pieptarul.

Este şi aceasta o politică de a-ţi economisi efortul, materialele care erau scumpe.

Mai există hainele de iarnă, groase, care sunt confecţionate, de regulă, din ţesătură groasă de lână în patru iţe, dată la îndesit, la piuă - pănură (aba), ca să poată fi bătută bine şi apoi împâslită. În Moldova, haina groasă din această ţesătură se numeşte suman, iar ţesatura în sine se cheamă tot suman. Ţesătura poate fi transformată şi în glugi, pingele, mantale şi o serie de piese precum şubele, care erau purtate pe timpul iernii, atât de femei cât şi de bărbaţi, şi care, de cele mai multe ori, păstrau culoarea naturală a pielii.

Cât priveşte gătelile de cap, de regulă fetele umblau cu capul descoperit, împodobit cu flori de anotimp şi spectacolul era dat, în general de un pieptene. Femeile căsătorite din sudul ţării purtau maramă, spectaculoasa ţesătură de borangic diafană, iar cele din vestul ţării - cepse sau conciuri, bonetele ţesute şi împodobite cu motive decorative sau făcute din fire aurite, în Banat. Avem, de asemenea, basmalele pentru centrul Transilvaniei, năframele, adică basmalele de caşmir procurate de obicei din comerţ. Ele veneau din Europa Centrală de obicei, dinspre Cehia, Slovacia.

Reporter: Există diferenţe ale iei între generaţii?

Doina Dascălu Işfănoni: Vorbim despre cămaşa românească, despre sora ei fragmentată - ia. Cam la 40 de ani, apar diferenţe generate de evoluţia firească a societăţii. Aceste diferenţe sunt marcate în natura materiei de bază pe care o foloseau pentru realizarea cămăşii, respectiv a iei. Dacă pentru epocile cele mai vechi avem, ca şi în alte civilizaţii, inul şi cânepa ca principale categorii de fibre din care se confecţionau cămăşile, după secolul XVIII, în România, apare bumbacul, fascinaţia pentru albul său imaculat, şi ajungem la ţesăturile care combină firele de bumbac cu firele de cânepă sau de in. Atunci avem celebra categorie de piese din pânză "amestecată", care erau făcute pentru sărbătorile mari de peste an, iar în secolul al XIX-lea se foloseşte integral pânza de bumbac, pânza de jolj, cum se numea la vremea aceea, pânza de bumbac 100%, procurată din comerţ. Un lucru de menţionat pentru sudul ţării este apariţia borangicului. Crescutul viermilor de mătase vine din partea de sud, dinspre Imperiul Otoman, din lumea orientală, iar româncele încep şi ele să crească viermi de mătase.

Materialele au dictat la un moment dat diferenţe, care creează implicit diferenţe de ordin tehnologic în realizarea broderiilor. Tipul de ţesătură face ca numărul firelor să fie mai atent lucrate. Numărul de fire într-o ţesătură industială este mult mai mare decât în mediul casnic. Acest lucru face ca o ie să fie diferită de la o generaţie la alta.

Ceea ce rămâne constant şi vesnic este structura compoziţiei decorative, mâneca se lucrează în continuare cu altiţă, încreţ şi râu. Ceea ce mai rămâne ca element de constanţă este domnianta cromatică.

Apar evoluţii la submotive, de la o generaţie la alta. Apar evoluţii ale ornamentelor, ale motivelor, de la cele geometrice, la cele vegetale până la motivul antropomorf de mare expresivitate. Lumea se schimbă, dar structurile rămân veşnice, pentru că identitatea, marca este dată de formă, şi detaliile creează diversitate.