Comunism şi vandalism

La muzeul Luvru, în sala unde este expusă Mona Lisa, cea mai celebră pictură din lume, este de obicei aglomeraţie. Lumea vine, stă să admire şi pleacă. Acum două săptămâni însă, peste bariera care separă tabloul de public au sărit două femei. Au aruncat cu supă peste opera lui Leonardo da Vinci, după care, spre stupefacţia celor prezenţi, s-au lansat într-un discurs dement. "Ce este mai important?" - au întrebat cetăţenele. "Arta sau dreptul la o dietă sustenabilă?".

Din fericire, tabloul a scăpat cu bine. Era protejat de sticlă groasă, anti-glonţ. Individele au fost săltate de poliţie. Însă organizaţia de care aparţin - numită, bizar, "Riposta alimentară" - nu s-a potolit. Peste câteva zile, activiştii acesteia au atacat, la Lyon, un tablou al lui Monet.

Ceva se petrece în Occident. Au existat şi înainte cazuri în care opere celebre de artă au fost vandalizate. De regulă, era vorba de nişte dezaxaţi. În 1972, un nebun care striga "Sunt Isus Cristos!" a tăbărât cu un ciocan pe o sculptură a lui Michelangelo de la Vatican. În 1985 alt nebun a aruncat cu acid pe un tablou al lui Rembrandt, aflat la Ermitaj. Alt ţăcănit a pus barosul, în 1991, pe David al lui Michelangelo.

De la o vreme însă, atacurile s-au înmulţit. Grupurile care le organizează par să fie în legătură unele cu altele. "Riposta alimentară" este parte a unei reţele internaţionale din care mai face parte "Just Stop Oil". Activiştii acestei organizaţii au avariat un tablou de Van Gogh şi s-au lipit cu clei de un tablou de Constable. Alte incidente s-au petrecut la Berlin (unde un individ a aruncat cu piure de cartofi peste un tablou de Monet) şi la Haga (unde un exaltat şi-a lipit capul de un tablou de Vermeer).

Responsabilitatea pentru aceste crime culturale revine, fără nici o nuanţă, Stângii. În 1914 o sufragetă, Mary Richardson, a sfâşiat, cu un satâr, un tablou de Velazquez expus la National Gallery, la Londra. În mintea ei, aceasta era o formă de protest împotriva arestării unei alte sufragete, Emmeline Pankhurst. Ambele făceau parte dintr-o organizaţie care promova dreptul la vot al femeilor.

Pentru o vreme, incidentele au fost puţine şi izolate. În 1971, un bărbat s-a gândit că cel mai bun loc unde să înscrie un slogan împotriva lui Nixon este un tablou de Picasso. În 1978, altul a atacat un tablou de Van Gogh pentru că primăria întârziase cu plata ajutoarelor sociale.

Acum însă s-a trecut la "următorul nivel". Stânga radicală a declanşat o adevărată "revoluţie culturală". Ţinta sa este clară: cultura Occidentului.

Două sunt modelele sale. Primul l-a găsit în campania dementă organizată de Mao în China anilor 1966-1976. Numeroase monumente istorice au fost distruse. Cărţile indezirabile au fost aruncate pe foc. Străzile au fost pline de tineri activişti care împărţeau pumni şi strigau sloganuri revoluţionare.

Al doilea model este campania de eradicare a artei non-islamice condusă cu sadism de islamiştii radicali. În 2001, talibanii au dinamitat statuile lui Buddha de la Bamian. În Irak şi în Siria muzeele şi monumentele au fost făcute bucăţi de organizaţia Statul Islamic. Cea mai revoltătoare acţiune de acest fel a fost demolarea ruinelor de la Palmyra.

Să nu ne amăgim. Cei care aruncă cu supă în tablourile din muzeele din Paris, Berlin sau Londra, nu sunt nişte simpli tineri dezorientaţi. Ei sunt membri în organizaţii ultra-radicale. Deschideţi, spre edificare, site-ul "Ripostei alimentare". Acolo este prezentată ideea unor "cartele alimentare", distribuite de stat. Finanţarea acestor cartele se va face printr-un "sistem de cotizaţii... socialmente juste". Producţia de alimente va fi decisă de "consiliile locale cetăţeneşti". Dacă acesta nu este comunism, atunci înseamnă că nu ştiu ce este...

Ce au însă cu arta? Istoric vorbind, comuniştii şi socialiştii au denunţat întotdeauna "cultura burgheză". În vremea stalinismului a fost introdusă o cenzură dură. Dar episoadele iconoclaste, precum dinamitarea în 1931, la Moscova, a catedralei lui Cristos Mântuitorul, au fost relativ rare.

În ultimii douăzeci de ani însă Stânga s-a relansat în Occident. După revoluţiile anului 1989, marxismul clasic a fost abandonat. Era clar pentru (aproape) toată lumea că teoriile economice ale lui Karl Marx şi sistemul economiei de stat centralizate pus la punct de Lenin şi de Stalin, au produs doar sărăcie. Aşa că Stânga s-a reinventat ca program de acţiune simbolică. Lupta de clasă, înţeleasă altădată ca un conflict conomic, acum a fost re-definită în termenii războiului cultural.

Iată de ce, în ultima vreme, Stânga a încetat să mai spună ceva cu sens despre taxe sau despre muncă. În schimb, istoria Occidentului a fost luată în colimator

Aici avem de-a face cu o răsturnare de proporţii. Nici Marx şi nici Stalin nu au dorit ştergerea completă a culturii şi a artei vestice. Dimpotrivă. Chiar în perioada URSS-ului statul a subvenţionat muzeele şi i-a tipărit pe clasicii literaturii. La Riga sovieticii au reconstruit spectaculoasa biserică a Sfântului Petru, care a ars în timpul războiului, în 1941.

Acum Stânga radicală şi-a asumat vandalismul radical. Lupta cu "cultura burgheză" a luat forma unui război de nimicire (ceea ce naţional-socialiştii numeau Vernichtungskrieg). Prevăd că aruncatul cu supă este doar încălzirea.