Comunităţi extatice

Aţi văzut filmul lui Mel Gibson, Apocalypto (2006)? Atunci sunt sigur că vă amintiţi scena sacrificiului. Acţiunea filmului este plasată exact înaintea sosirii europenilor în America Centrală. Decorul este unul decadent, al lumii în descompunere al civilizaţiei Maya. Un grup de prizonieri este escortat în vârful unei piramide pentru a fi sacrificaţi.

Dacă vă uitaţi atent la acele scene, veţi descoperi un detaliu important. Unii participanţi la ritualul sacrificiului par să fie drogaţi. Filmul a fost făcut cu colaborarea unui specialist în istoria acelei perioade, aşa că este destul de realist. Mayaşii utilizau un fel de amestec făcut din miere şi plante psihotrope. Olmecii utilizau pielea toxică a unei broaşte. Aztecii foloseau sucul unui cactus (peyote).

Diverse droguri erau consumate de-a lungul şi de-a latul Americii precolumbiene, din centrele urbane şi până în pădurile Amazonului sau în câmpiile din Nord. Vă scutesc de amănunte. În fond, de acolo provine obiceiul inhalării fumului de tutun, adus în Europa la finele veacului al XV-lea.

Privind înapoi în istorie, este extraordinar să vedem în câte civilizaţii consumul drogurilor era ceva comun. În Asia a fost opiul şi canabisul. În Cornul Africii se mestecă şi astăzi khat. Motivele sunt multiple. În unele cazuri este vorba despre substanţe care au ca scop inducerea unei stări de transă în contextul unor ceremonii de tip şamanic.

Ceva asemănător s-ar putea să fi existat şi în Europa veche. Viziunile medievale despre Sabatul vrăjitoarelor ar avea legătură cu ritualuri în care se consumau asemenea substanţe halucinogene. În cartea sa Pâinea Viselor: Hrană şi Fantezie în Europa Modernă Timpurie (Chicago, 1996), istoricul italian Piero Camporesi susţine că sărăcimea era mai tot timpul într-o stare de stupoare produsă de consumul pâinii ieftine, produsă din grâu contaminat cu diferite ciuperci. Fără să realizeze, Marx se află aşadar în siajul unei imense tradiţii atunci când foloseşte expresia "opiul poporului"...

Această situaţie, în care comunităţi întregi sunt, prin consumul diferitelor substanţe psihotrope, cel puţin ocazional în stare de transă, are nevoie de un nume. În lipsă de altceva, am colat termenul "comunitate extatică". Căutând prin literatură, am descoperit că nu sunt deloc original. Acelaşi termen a fost utilizat de Sheldon Wolin, fost profesor de teorie politică la Princeton, dispărut dintre noi acum câteva săptămâni. După Wolin, o "comunitate extatică" este una bazată pe trangresiune şi pe imaginaţia mitologică. (Analiza lui Wolin vizează anume cultura modernă, iar termenul, aşa cum îl propun eu, are o semnificaţie antropologică generală).

Să ne întoarcem la subtanţele noastre. În Europa, "starea de bine" era (şi este) indusă de regulă prin consumul de alcool. Ori, aici este problema pe care doream să o semnalez.

În ultimele două secole, consumul de alcool a devenit din ce în ce mai marginal în Europa. Nu mă refer la un pahar de vin în timpul mesei şi nici la un pahar de coniac după... Mă refer la consumul masiv, cotidian, care caracteriza cândva numeroase comunităţi. Supa de bere era principalul aliment în Evul Mediu. Romul era produs şi consumat pe ambele maluri ale Atlanticului în cantităţi stupefiante şi în amestecuri foarte surprinzătoare pentru sensibilităţile de azi.

Exemplele pot continua, dar am să trec direct la concluzii. Progresul ordinii moderne a însemnat şi îndepărtarea de modelul "comunităţii extatice". Europa a devenit mai modernă (şi) pentru că a renunţat sau a redus consumul de substanţe stimulante.

În ţările nordice poate fi urmărită cel mai bine istoria acestor politici de control. În unele restaurante din zonele muncitoreşti, până acum câteva decenii, muncitorilor în salopetă nu li se mai serveau băuturi alcoolice după ora 4, când ieşeau de la serviciu. Era nevoie, aşadar, să meargă întâi acasă, la nevastă, cu banii de salariu în loc să rămână la tejghea pentru "una mică".

Acest consens istoric european a început să se erodeze în ultimele două decenii. Iar asta este o evoluţie profund problematică.

Din ce în ce mai des auzim argumente care pledează în favoarea legalizării consumului unor droguri. Nu am să discut acum această chestiune în sine. Dar indiferent de sentimentele unora sau altora, fundalul istoric este acela despre care am făcut vorbire.

Privită din această perspectivă, a istoriei lungi, modernitatea europeană este excepţională şi prin reprimarea consumului de substanţe puternic stimulante. Dacă dorim să ştim de ce statele europene au dezvoltat economii prospere, au avut oraşe curate, stat de drept şi bună-guvernare - iată una dintre cauze. Europa modernă a luat-o pe un drum radical diferit de acela, mult mai comun, al "comunităţilor extatice".

Iată de ce cred că este momentul pentru mai multă sobrietate. Să avem curaj să rezistăm timpurilor şi modelor. Să regăsim valorile care au născut civilizaţia pe Continent. Alternativa este regresia spre ordinea tribală a violenţei extatice.