Confruntarea din spatele Referendumului

Am fost numit preşedinte al Consiliului de Administraţie al Fondului Proprietăţii de Stat în octombrie 1998. După doar două luni, la o recepţie de sfârşit de an, un personaj important - şi bine plasat din perspectiva informaţiei - mi-a şoptit: "Totu-i pierdut, iar Constantinescu nici nu va mai candida în 2000". Fiind eu ţărănist habotnic şi iubitor de Emil Constantinescu, nu l-am crezut şi am pus afirmaţia respectivă pe seama alcoolului. Mi-au trebuit încă doi ani pentru a înţelege că Emil Constantinescu a fost realmente un preşedinte interimar. În toamna târzie a anului 2002, acelaşi demnitar mi-a spus că, în 2004, va fi o nouă alternanţă la putere, iar succesorul probabil al lui Ilies­cu la preşedinţia ţării va fi Traian Băsescu. De data aceas­ta am dat mai multă importanţă informaţiei şi - avizat fiind - nu m-a mai surprins retragerea lui Teodor Stolojan, în urma "îmbolnăvirii" subite. Acum pare evident că Stolojan a fost folosit ca ţintă falsă, pentru a atrage "tirul" pesedist şi a-l menaja pe adevăratul candidat. Declaraţiile echivoce ale primarului Băsescu, cu privire la rolul său de după alegeri, confirmau aşteptările cu privire la rocada ce a urmat. Ca şi în 1996, scenariul nu aparţinea laboratoarelor de partid, de unde ar fi transpărut, ci celor ale serviciilor secrete, singurele care aveau şi mijloacele pentru a-l pune în practică.

Deconspirarea stenogramelor PSD a fost un indiciu al voinţei serviciilor de a-l împiedica pe Năstase să ajungă preşedinte. Cu Adrian Năstase preşedinte, România nu ar fi fost acceptată în Uniunea Europeană, deoarece în timpul mandatului său de prim minis­tru au avut loc cele mai grave scandaluri de corupţie din istoria ţării.

Misiunea esenţială a succesorului lui Iliescu trebuia să fie recuperarea imaginii noastre în ochii europenilor. Iar Traian Băsescu de imagine s-a şi ocupat.

La fel ca pe vremea când fostul preşedinte al Bancorex era judecat şi condamnat pentru abuzuri mărunte, legate de parcul de maşini şi de un fascinant album promoţional, Adrian Năstase a fost "executat" imagistic prin dosarul termopanelor şi nu pentru privatizările scandaloase ori pentru actele normative cu dedicaţie. Aceasta nu se poate explica decât prin recunoştinţa principalilor beneficiari ai deciziilor corupte, grupurile economico-financiare construite cu sprijinul şi participarea unor foşti şi actuali ofiţeri superiori din serviciile noastre secrete, care încă mai controlează o parte din justiţie.

Deoarece Consiliul Suprem de Apărare a ţării şi preşedintele sunt cei care pot destitui şi numi în servicii, la Cotroceni a ajuns mereu cineva controlabil sau dispus la cooperare. În 1990, serviciile succesoare fostei Securităţi au făcut pactul cu Iliescu, asigurându-i puterea în schimbul unor avantaje materiale nelimitate, discreţionare chiar. Tot ele l-au "alternat" cu un interimar, Constantinescu, pentru a-şi feri de crah agoniselile, iar apoi şi le-au consolidat în timpul celui de-al treilea mandat al lui Iliescu. Până la urmă, grupurile economico-financiare extrem de puternice construite în aceşti ani s-au umflat ca broasca-n t?u şi au ajuns să se ciocnească între ele. Conflictul dintre RAFO şi PETROMIDIA este doar unul dintre exemplele ce se pot da. Dacă ştirea rea este că serviciile secrete au avut un rol foarte important, poate chiar decisiv, în jocurile politice de putere, vestea bună este că ele nu mai sunt un monolit inexpugnabil. Alegerile din 2004 au constituit un prim indiciu.

Ceea ce au adus nou campaniile electorale ale anului 2004, a fost faptul că nu s-au mai confruntat, ca şi până atunci, "şmecherii" cu "proştii", ci "şmecherii" cu "şmecherii", pentru că Năstase a avut, totuşi, susţinerea unei părţi a serviciilor secrete.

Dacă în anul 1996 miza a fost evitarea crahului economiei naţionale, prin recâştigarea credibilităţii ţării pe seama CDR, care a fost adusă (parţial) la putere, în 2004 marea miză a fost (şi mai este încă!) finanţarea europeană colosală, de peste 30 de miliarde de euro, pe care România ar fi pierdut-o, dacă nu adera la UE.

Gestionarea unor sume de asemenea dimensiuni este tentantă pentru mulţi şi a generat conflicte subterane. Miza este sporită de marile companii neprivatizate încă (CEC-ul, energia şi utilităţile, restul din Petrom, Romtelecom sau BCR, aeroporturile, poşta, transportul feroviar, etc) şi de achiziţiile publice, făcute cu bani din bugete tot mai mari.

Acum, în 2007, criza suspendării reprezintă partea vizibilă a unei noi runde. Spun asta, deoarece criza s-a desfăţurat pe două paliere, dintre care unul a fost folosit pentru a-l acoperi pe al doilea. Dezbaterea a fost deturnată diversionist, ca să pară un conflict între persoane (Băsescu şi Tăriceanu), când, de fapt, este un conflict între "servicii" şi - implicit - între grupurile susţinute de diferitele "servicii".

La suprafaţă, lucrurile par simple: din cauza limitelor sale comportamentale, omul Băsescu l-a bătut pe politicianul Băsescu. Pentru a se impune, preşedintele a distrus Alianţa DA şi a reintrodus în joc PSD-ul. În acelaşi timp însă, a reuşit să construiască o majoritate parlamentară împotriva naturii, dar, mai ales, împotriva sa; şi a fost suspendat. A renunţat la demisie când a înţeles că, dacă va demisiona, nu va mai putea să ajungă preşedinte. L-au poreclit Răzgândescu, parcă pentru a-l aşeza la loc, lângă Răzgândeanu. Cei doi se aseamănă cu comandanţii care se bat în faţa oştirilor şi sunt doar partea vizibilă a încleştării.

Partea mai puţin vizibilă s-a desfăşurat în paralel cu jocul de-a suspendarea.

Exact la 19 aprilie, ziua în care parlamentul a suspendat preşedintele, a expirat termenul în care proiectul guvernului privitor la legile siguranţei naţionale trebuia adoptat de legislativ.

Parlamentul nu l-a adoptat pentru că nu l-a dezbătut; şi nu l-a dezbătut, pentru că nu a existat avizul comisiei de specialitate; care aviz nu a existat pentru că niciodată nu s-a întrunit cvorumul necesar lucrărilor comisiei; iar cvorum nu a fost pentru că, pe rând sau deodată, pesediştii, liberalii, udemeriştii sau conservatorii au absentat deliberat.

În acest fel s-a ajuns la adoptarea tacită.

Legile respective prevăd mutarea ponderii controlului serviciilor, de la Cotroceni la Palatul Victoria, deoarece şefii SPP şi STS urmau să fie numiţi de guvern.

Schimbarea cu 180 de grade a poziţiei lui Corneliu Vadim Tudor faţă de suspendarea preşedintelui, mai degrabă decât bileţelul prim adjunctului SRI, indică o reorientare a serviciilor secrete. În vinerea de dinainte de 19 aprilie, CVT a declarat că PRM nu susţine suspendarea, deoarece "nu vrea să înlocuiască un tâlhar, cu unul mai mare". Ca printr-o minune, poziţia PRM a basculat peste weekend şi aşa s-a ajuns la majoritatea necesară - la cei "322".

Cine - daca nu "serviciile" - are influenţă asupra lui Vadim mai mare decât propriile convingeri?!

Că bătălia nu este încă tranşată o dovedeşte faptul că preşedintele interimar Văcăroiu a încălcat înţelegerile dintre PNL şi PSD, iar CSA? condus de el nu a avizat favorabil pachetul respectiv de legi.

Cine - dacă nu "serviciile" - putea să aibă o influenţă mai mare decât propriul partid asupra lui Văcăroiu, altminteri un obedient exemplar?!

Cred că ieşirea din criză nu se poate obţine prin restabilirea ordinii de dinainte de suspendarea preşedintelui. Este necesară eliminarea caracterului bicefal al puterii executive din România, adică trebuie modificată Constituţia. Nu este normal şi nici benefic pentru ţară să avem două guverne, unul la Cotroceni şi altul la Palatul Victoria, care să lucreze la concurenţă sau chiar antagonic şi între care să existe raporturi de forţă. Republica parlamentară ar determina eliminarea unuia dintre cei doi poli ai puterii executive şi ar limita marja de manevră a serviciilor în domeniul economico-financiar, prin creşterea influenţei celei mai transparente dintre puterile din stat, Parlamentul. Oricât de mare procentaj a obţinut Traian Băsescu la referendum, odată revenit la Cotroceni va constata că relaţiile sale cu Parlamentul, cu guvernul şi chiar cu CSA? sunt neschimbate.

De facto, România este o republică parlamentară; mai trebuie să devină şi de jure.