Copii şi adulţi

Sistemul sanitar autohton suferă îngrozitor. Susţin acest lucru atât cei din interiorul lui, cât şi cei din exterior. Sistemul de învăţământ este în colaps. Aşa se discută pe la colţuri de şcoli. Totul este abstract şi pare să nu te atingă atât timp cât vorbeşti de sisteme şi chestiuni impersonale. Dramele se nasc când ajungi la oameni. Oamenii din interior.

Concret: se ia un copil şi se trimite la şcoală. I se frânge o mână la ora de sport. Prima. O vizită scurtă la cabinetul medical, un telefon la părinţi şi cam atât. Sistemul de învăţământ nu simte nevoia să interacţioneze cu sistemul sanitar. Copilul suferă şi aşteaptă ca mama şi tatăl să vină cât mai repede să-i aline durerea. Cine altcineva să o facă?

Se acţionează în pripă şi se merge direct la cel mai apropiat spital: Universitar de Urgenţă. De la camera de gardă, părinţii află că aici nu sunt primiţi copii. Copilul suferă, la fel şi medicul, îl doare în cot. Nici măcar nu are curiozitatea să vadă care e problema. Inimi slabe, părinţii în-cearcă o mică şmecherie şi merg direct la secţia de ortopedie, ocolind câţiva bodyguarzi plictisiţi. Acelaşi rezultat, cinstit până la limita suportabilului, medicul spune că nu are voie să trateze un minor, dar nici el nu face niciun gest care să mai aline durerea unui copil. Dacă adulţii aveau mai mult noroc la camera de gardă, pe el nu-l deranja să intervină. Nu au avut.

Trafic aglomerat, aşa ca de prânz, transpiraţi de emoţie şi durere ajung la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Marie Sklodowska Curie". La camera de gardă, asistenta vorbeşte la telefon cu "iubi", 2 minute nu vede şi nu aude. Ghinion curat, între timp apar doi adulţi, un şofer şi o victimă. Ultimul e pe picioarele sale, dar, evident suferă, e lovit la cap. "E un accident auto, să mai aştepte copilul, e cel mai apropiat spital. Unde vroiaţi să se ducă?".

Oameni sunt, înţeleg situaţia. Copilul, nu, are alte dureri. Trataţi adultul. În cele din urmă, primesc o fişă şi pot să mergă către ortopedie. Aici suferă mai mulţi copii. După 40 de minute de aşteptare află că domnul doctor e la masă. Mai aşteptă puţin. Mănâncă mult. În cele din urmă se intră în cabinet. Din fericire nu e grav, câteva zile în ghips, doare, dar trece.

Trece? Greu de crezut. În cele două spitale au întâlnit doar oameni, nu au văzut niciun sistem.