CORESPONDENŢĂ DIN FRANŢA Nimic special la Paris, doar numirea celui de-al 4-lea prim ministru în mai puţin de un an

Cum sistemul politic francez l-a inspirat pe cel românesc (parlament cu două camere, regim semi-prezidenţial, aceleaşi atribuţii ale preşedintelui şi ale primului ministru etc.), el este mai uşor de înţeles privit din ţară, dar asta nu înseamnă că lucrurile sunt mai simple pe aici.

Dacă (ne)alegerile prezidenţiale recente din România reprezintă fără îndoială un "caz de studiu" fără precedent, cele legislative din Franţa sunt, deasemenea - pe un alt plan si la un alt nivel -, un alt caz care a dus la instabilitate politică, şi asta ca urmare a disoluţiei parlamentului ("Assemblee Nationale") de către Preşedintele Macron, în luna iunie, imediat după alegerile europene, unde extrema dreaptă a obţinut 31% din voturi.

Surpriza şi neînţelegerea acestei disoluţii sunt încă de actualitate, şeful statului nu era obligat să o facă (alegerile europene nu interferează în mod direct pe plan naţional) şi cel mai penalizat a fost tocmai propriul partid de guvernare, prezidenţial, care şi-a întrerupt mandatul şi al cărui număr de deputaţi "macronişti" a scăzut vizibil în urma alegerilor legislative ce au urmat, creând o situaţie greu de gestionat.

Pentru a explica simplificând, în Camera Deputaţilor alianţele politice de stânga, de dreapta şi de centru reprezintă aproximativ câte o treime fiecare, dar dacă intrăm în detalii situaţia este mult mai mai complicată.

"STÂNGA" este reprezentată de o alianţă (NFP = "Noul Front Popular") în care aproximativ o treime este EXTREMĂ stânga, cu o tentă islamică pe de-o parte şi pro-rusă pe de cealaltă parte: este vorba de partidul LFI ("Franţa nesupusă") condus de un fost candidat la alegerile prezidenţiale, D-l Melenchon.

"DREAPTA" este compusă de cea clasică, minoritară, si care nu doreşte de fapt să colaboreze cu EXTREMA dreaptă, ce reprezintă totuşi mai bine de 2/3 din acest grup: este vorba de partidul RN ("Adunarea Naţională"), condus de doamna Le Pen şi domnul Bardella, cu propuneri anti-imigraţie, pe de-o parte şi cu simpatii pro-ruse, pe de altă parte.

Cu toate că aceste majorităţi relative ar trebui să aibă o şansă de a obţine nominalizarea unui prim-ministru din rândul lor, Preşedintele preferă personalităţi politice de dreapta sau de centru-dreapta (care în realitate au un număr mic de deputaţi) şi nimic nu-l obligă să facă altfel.

Acesta este paradoxul situaţiei politice în Franţa.

Parlamentul este marcat de influenţa şi atitudinea celor două extreme (care de fapt provoacă dezordine în speranţa că domnul Macron va demisiona), iar şeful statului (care doreşte în mod clar să-şi ducă mandatul până la capăt) încearcă să menţină un echilibru (relativ), numind un şef de guvern de centru.

Noul prim ministru, domnul François Bayrou, de 73 de ani, este un politician cu multă experientă, preşedinte al partidului de centru-dreapta "Modem" (Mişcare pentru Democraţie), născut în sud-vestul Franţei, aproape de munţii Pirinei, undeva între oraşul Pau (unde este şi primar) şi Lourdes (loc vestit de pelerinaj) şi are un profil ce reprezintă un bon compromis, dar cu o misiune deloc uşoară: guvernul (în curs de constituire) trebuie validat de un Parlament eterogen pentru a cere, prioritar, votarea bugetului 2025, cu implicaţii importante asupra întregii societăţi.

2024 a fost de fapt un an foarte special pentru Franţa, marcat de Jocurile Olimpice ce s-au dovedit în final a fi un mare succes, cât si de redeschiderea Catedralei simbol Notre Dame de Paris, după cinci ani şi jumătate de renovări cu totul ieşite din comun.

În plan guvernamental, anul a început însă cu o doamnă prim ministru - doamna Elisabeth Borne - şi se va termina cu un prim ministru - Francois Bayrou - numit într-o vineri 13: superstiţioşii vor spune ca nu este de bun augur...

Oricum, cea de-a cincea Republică Franceză a acumulat mai multe "recorduri" politice în 2024:

- este singurul an cand au fost numiţi patru prim-miniştri;

- numărul de formaţiuni politice reprezentate în Camera Deputaţilor a ajuns la 11;

- Domnul Gabriel Attal, desemnat în ianuarie, a fost cel mai tanăr prim-ministru desemnat vreodată, la 34 de ani;

- Domnul Michel Barnier, desemnat în septembrie, a avut cel mai scurt mandat (trei luni) şi a fost cel mai în vârstă prim-ministru, la 74 de ani;

- Demisia lui Barnier a avut loc în urma unei moţiuni de cenzură propusă de extrema stangă şi votată (şi) de extrema dreaptă;

- Domnul Bayrou este singurul prim-ministru care a fost de trei ori candidat la alegerile prezidenţiale.

Se vede că cei doi mari vectori ai Uniunii Europene, indiferent de regimul politic (Franţa: regim semi-prezidenţial/Germania: regim parlamentar) traversează o perioadă de instabilitate, iar venirea lui Donald Trump se va traduce în mod inevitabil prin anumite schimbări pe plan internaţional.

2025 se anuntă, deci, un an în care nu ne vom plictisi...