CORESPONDENŢĂ SPECIALĂ America fără crize, ca şi creştinismul fără iad

• 1. New York

Economia mondială e zguduită de aproape un an de o criză financiară fără precedent, atât ca formă cât şi ca amploare. Criza subprime, un fel de joc piramidal cu case şi ipoteci, a pornit de pe ecranele calculatoarelor de pe Wall Street şi de la cele trei burse din Chicago.

A ajuns ea oare în economia reală?

S-a strecurat deja în buzunarele consumatorului american de rând?

De mai bine de două săptămâni încerc să găsesc un răs­puns cât mai obiectiv şi pertinent la întrebările de mai sus. Am luat pulsul economiei reale americane şi al sistemului ei financiar, străbătând America de la New York la Honolulu.

La NY, deşi apăsaţi de o vreme ceţoasă şi rece, brokerii şi managerii de la Goldman Sachs erau îngrijorător de optimişti. Folosind deja trecutul în discuţiile despre criză, îşi exprimau la unison convingerea că uraganul a trecut, chiar dacă stricăciunile provocate nu vor fi uşor de reparat.

Amploarea fenomenului, recunosc ei, a depăşit până şi estimările cele mai pesimiste, iar sechelele sale vor marca multa vreme de acum înainte comportamentul micului investitor. Singura necunoscută pare a fi in acest moment cât de repede va reuşi sistemul bancar să tragă concluziile necesare pentru a preveni în viitor o asemenea enormă criză de lichidităţi.

Lumea financiară de pe Wall Street, deşi afectată major de reducerea numărului de locuri de muncă în sector, aprobă mişcările FED-ului care, ca şi jucatorul lui Dostoievski, îşi riscă ultimii sfanţi la ruleta dobânzilor mici pentru a salva copilul preferat: sistemul bancar. În cea mai liberală economie, faptul că parintele suprem, Ben Bernanke, încearcă să scoată din mocirlă toate, dar absolut toate băncile stârneşte totuşi îngrijorare, întrucât anulează selecţia naturală pe care fiecare criză, la fel ca şi epidemiile Evului Mediu, ar trebui să o producă.

Ascultându-le opiniile, remarca mi-a venit în mod natural: Bine, dar injecţiile masive şi repetate de lichidităţi ale FED-ului ne pot conduce în cealaltă extremă, a excesului de masă monetară, care în 90% din cazuri generează o inflaţie necontrolabilă. Oamenii de la Goldman Sachs au negat cu fermitate: americanul de rând a învăţat să sufle în iaurt după ce s-a fript cu ciorbă. El se va împrumuta cu măsură şi înţelepciune la 2% dobandă, aşa cum n-a făcut-o la 5,25% acum un an. Şi totuşi, de ce scad preţurile locuinţelor, de ce nu se mai vând case? am întrebat timid. Mi-au taiat-o scurt: NU asta e problema; problema e că America are 1 milion de case nelocuite .Proprietarii lor, speculatori imobiliari, vor fi nevoiţi să le vândă mai ieftin americanului de rând pentru a nu intra în criza de lichidităţi. Astfel piaţa restabileşte uneori echitatea socială. Mie gândul mi-a zburat la megaproiectele bucureştene, unde promotorii şi-au cumpărat propriile apartamente încă neconstruite, mărindu-şi riscul, în speranţa unui câştig şi mai mare. Lăcomia românului va fi sigur pedepsită pe măsură, avându-şi bolgia ei în infernul crizei financiare.

Şi totuşi, de ce băncile preferă să dărâme casele recuperate de la rău-platnici pentru a nu plăti impozit decât să îi lase pe săracii nenorociţi înăuntru, păsuindu-i cu ratele? Răspunsul a venit aproape urlat: deşi pare inuman, ar fi nedrept faţă de cei care şi-au drămuit bine resursele şi care plătesc ratele regulat. Din punct de vedere legal s-ar crea un precedent, iar un precedent înseamnă mii de procese pe aceeaşi cauză, care ar fi câştigate fără probleme .

Am plecat din NY spre San Francisco mai optimist, deşi întristat să constat că mai am mult până să fiu cu adevarat liberal şi să înţeleg spiritul concurenţial american. Credeţi-mă, la NY a fost doar purgatoriul crizei, iadul se va declanşa peste numai câteva zile la Chicago.