Corupţie fără niciun paravan

Scandalul Panama II, numit de presă Panama Papers, a atras atenţia opiniei publice mondiale asupra partiturii pe care paradisurile fiscale o reprezintă în concertul mondial al corupţiei. Iar rolul firmelor paravan, aşa numitele offshore, este esenţial. Şi primul şi al doilea scandal Panama sunt efecte perverse ale globalizării. Primul scandal Panama a izbucnit în Franţa în 1892, când au fost relevate dimensiunile politice ale "afacerii", dar mai ales corupţia oamenilor de afaceri, a politicienilor şi a jurnaliştilor care au contribuit la acoperirea unei escrocherii financiare care a dus la ruinarea câtorva sute de mii de depunători modeşti care-şi investiseră toată averea în cumpărarea de acţiuni pentru construirea canalului Panama. Astăzi este vorba tot de corupţie, oameni de afaceri şi politicieni, dar totul la o scară planetară. Iar internetul, un instrument al noii globalizării, a făcut ca scandalul Panama Papers să fie cunoscut peste tot şi să aibă consecinţe cam peste tot. Şi este doar începutul!

Nu doar prin dublul său caracter, economic şi politic, dar şi prin difuzarea mondială a rezultatului anchetelor paralele a câtorva mii de jurnalişti de investigaţie, noul scandal Panama pare să reuşească mai mult decât WikiLeaks, LuxLeaks, afacerea Snowden şi omniprezenta discuţie privind Big Data. Acest scandal atinge o parte a inconştientului colectiv care, spre deosebire de afacerile precedente, are un impact mai mare: este vorba despre finanţe şi politică, un cocktail periculos, la care se adaugă ingredientul exotic al paradisurilor fiscale. Este vorba, mai exact, despre modul în care societăţile-paravan sunt special create în state în care impozitele sunt mici sau inexistente pentru a scăpa de povara fiscală. Societăţile-paravan îşi dezvăluie nu doar caracterul imoral, eventual ilegal, ci şi natura profund antidemocratică. Căci, pe când contribuabilii obişnuiţi îşi plătesc toate taxele, privilegiaţii îşi creează firme paravan, cu ajutorul caselor de avocatură din Panama, prin care să eludeze legislaţia fiscală a ţărilor lor. Şi, aşa cum se întâmplă cu oamenii de afaceri români care au recurs la acelaşi vicleşug, nu înţeleg ce ar fi reprobabil în înfiinţarea de offshore-uri.

Dimensiunea mondială a scandalului şi participarea la realizarea anchetei a unui grup format din 108 redacţii din 76 de ţări, coordonate de Consorţiul Internaţional al Jurnaliştilor de Investigaţie, face ca această afacere să fie mai mult decât despre informaţii nedestinate publicului larg despre înfiinţarea unor companii offshore de către o firmă panameză de avocatură Mossack Fonseca. Cele câteva milioane (11 milioane, se spune) de documente în format pdf, de fotografii şi emailuri privind acte de înregistrare a unor societăţi-paravan sau registre ale acţionarilor sau administratorilor ai unor astfel de societăţi, precum şi documente privind deschiderea unor conturi bancare oferă o bază imensă pentru scoaterea din întuneric a unor informaţii până acum niciodată exploatate jurnalistic, politic sau juridic.

Panama Papers pune nu doar o problemă de moralitate economică, ci şi de politică. Beneficiarii sofisticatelor servicii de inginerie juridico-financiară au fost fie anonimi, care odată cu acest scandal îşi vor pierde anonimatul şi vor fi investigaţi în ţările lor, dar şi oameni de afaceri, sportivi şi politicieni, al căror singur obiectiv pare să fi fost punerea în siguranţă a activelor şi averilor lor.

De la Vladimir Putin la Xi Jinping, de la Petro Poroşenko, preşedintele Ucrainei, la Mauricio Macri, preşedintele Argentinei, de la primul ministru englez David Cameron la primul ministru islandez, Sigmundur David Gunnlaugsson (care a şi fost obligat să demisioneze), de la regele Mahommed al VI-lea al Marocului la regele Salman al Arabiei Saudit, tot atâţia politicieni activi, şefi de stat şi de guvern au dovedit că au ceva de ascuns. Unii au negat implicaţiile directe şi au acuzat operaţiunile serviciilor secrete occidentale, în special al CIA (Rusia şi, ceva mai discret, China), alţii au recunoscut, dar au afirmat că nu era nimic ilegal (Poroşenko şi Macri), alţii au preferat să nu comenteze (regii Marcului şi Arabiei Saudite), iar David Cameron, ca şi demisionarul Gunnlaugsson, a preferat să treacă totul pe seama trecutului (tatăl primului ministru britanic, decedat în 2010, a înfiinţat o societate paravan pentru a scăpa de impozitele din Marea Britanie. Dar, istorie sau actualitate, faptele rămân şi pun atât problema moralităţii şi moralizării vieţii politice, cât şi a toleranţei politice faţă de practici uneori ilegale, sau la limita legii, care afectează bugetele celor mai importante state din lume.

Pentru moment, în România nu există politicienii implicaţi direct, dar toţi oamenii de afaceri implicaţi au beneficiat la un moment dat de protecţie politică. Se va ajunge până la acei protectori, ori totul se va opri la un fapt divers? Ştim deja că autorităţile fiscale din România nu au încercat să profite de bazele de datele pe care Fiscul german le obţinuse acum câţiva ani despre evazioniştii (germani sau de aiurea) care foloseau filiera elveţiană. Acum, DIICOT, instituţia care pare să fi asigurat şi protecţia DNA şi a Codruţei Kovesi în neclarul scandal Black Cube (să fie vreo legătură între cele două scandaluri?), anunţă că va analiza informaţiile făcute publice de Rise Project în ce priveşte partea românească a Panama Papers. În acelaşi timp, DIICOT avertiza că un mai mare spaţiu de manevră în investigarea acestor informaţii are Oficiul pentru Combaterea Spălării Banilor. Oficiu care este foarte discret, şi, dacă ne luăm după datele din Panama Papers privind unii oameni de afaceri români, nu a fost foarte eficient în acţiunile de combatere a spălării banilor.