Criza economică este iminentă, dar să nu dăm vina doar pe Covid-19

Veştile rele încep dă ne domine şi ne stresează din ce în ce mai mult. Cresc zilnic numărul de îmbolnăviri şi de decese, nu mai sunt paturi la ATI, dar nici la morgă. Fără îndoială, suntem în stare de război şi încă nu ştim, când, cum, sau dacă vom ieşi învingători.

În această atmosferă tensionată, marcată de incertitudini şi de nesiguranţa zilei de mâine a mai venit o veste rea care, însă, anunţă o certitudine, aceea a iminentei crize economice care ne va afecta în viitorul apropiat.

Vestea vine de la Institutul Naţional de Statistică printr-un comunicat care arată că în luna septembrie a acestui an avem un deficit comercial de 13 miliarde de euro, adică 6% din PIB. Exporturile lunare au rămas pe minus, iar importurile au avansat cu 4 procente. Pragul de 1,5 miliarde euro deficit lunar a fost depăşit din nou, la fel ca în luna august, iar tendinţa consemnată în T3 2020 a fost una de reluare a creşterii deficitului comercial faţă de anul precedent, după ce în iulie se părea că vom reuşi să limităm trendul de majorare semnificativă, declanşat în condiţii de pandemie. S-a menţinut şi dependenţa periculoasă pe care schimburile noastre externe o au preponderent faţă zona comunitară, ceea ce ne face să depindem aproape exclusiv de situaţia economiei câtorva ţări dezvoltate occidentale.Astfel, pe primele nouă luni din 2020, schimburile cu ţările din UE au fost de 32,92 miliarde euro la export şi 42,37 miliarde euro la import (aproximativ 73% din total atât la exporturi, cât şi la importuri). La schimburi extracomunitare, s-au înregistrat exporturi doar de 11,90 miliarde euro şi importuri de 15,50 miliarde euro (circa 27% din total la exporturi şi la importuri). Au rezultat, astfel, solduri negative de circa -9,5 miliarde euro în schimburile cu ţările din UE şi de -3,6 milliarde euro pe relaţiile extracomunitare.

De ce consider această situaţie ca fiind o veste extrem de rea, prevestitoare a unei crize iminente?

Iată de ce: deficitul balanţei comerciale, structura sa la import şi export şi mai ales trendul crescător al acestuia dezvăluie existenţa unei probleme mai grave decât cea a efectelor negative pe care le generează criza Covid-19. Dezvăluie o problemă structurală a economiei care ar fi explodat şi în absenţa pandemiei. Aceasta a funcţionat nu ca generator al crizei, ci doar ca " accelerator" al apariţiei acesteia.

Deficitul ne dezvăluie faptul că deşi producem cantităţi importante de cereale, legume şi fructe, importăm cantităţi şi mai mari de alimente deoarece nu avem capacitatea procesării în ţară a producţiei agricole. Ne mai arată că, după ce ne-am distrus industria petro-chimică, suntem nevoiţi să importăm mari cantităţi de îngrăşăminte şi insecto-fungitive. În sfârşit, ne mai arată că nu producem în ţară tractoare şi maşini agricole deşi suntem o ţară cu mare potenţial agricol, că dezvoltăm sectorul construcţiilor, dar nu mai producem în România niciun metru de oţel-beton.

Balanţa comercială arată starea de sănătate sau de boală a economiei, iar existenţa deficitului comercial arată gradul de dependenţă şi de îndatorare faţă de exterior, cu implicaţii vitale asupra siguranţei şi securităţii naţionale.

Actuala situaţie ne conduce la concluzia că România are o economie slab dezvoltată, raportată la parametrii europeni, că are o structură industrială apropiată de stadiul doi manufacturier al revoluţiei industriale, cu un nivel inferior mediei europene de creare a valorii adăugate, că are un consum bazat pe îndatorarea internă şi externă. Creşterea deficitului comercial duce la creşterea gradului de îndatorare la dobânzi mari, depreciază cursul leu/euro, reduce nivelul colectărilor la buget, afectează negativ programele investiţionale şi prejudiciază capacitatea de plată a salariilor şi pensiilor.

Toate aceastea înseamnă criză.

• Trecerea de la "reparare" la "reclădire"

Pentru a lua măsuri împotriva crizei este neceasră o reformă a modului de guvernare, cu accent pe schimbarea şi modernizarea structurii economiei româneşti.

Trebuie început acest proces cât mai repede cu putinţă, chiar în condiţiile crizei pandemice. Timpul nu mai este în favoarea nostră. Lumea se schimbă rapid avansând spre stadiul patru al revoluţiei industriale. Întârzierea trecerii la reforme structurale va condamna România pe termen lung la consolidarea poziţiei sale codaşe în ierarhia europeană, caracterizată prin lipsă de competitivitate şi înapoiere tehnologică.

Programul de guvernare al actualei puteri politice are intenţii salutare în acest sens, fiind denumit "de reclădire" al României, dar în lipsa unei imagini clare a ceea ce se vrea prin reclădire apare pericolul reducerii reclădirii doar la reparare, căci tot ceea ce prevede programul sunt în cea mai mare parte elemente de "reparare" a României", "stricată de vechile guvernări" şi mult întârziată în adaptarea la noile cerinţe. Autostrăzile, spitalele, şcolile, irigaţiile, ca şi multe alte investiţii propuse sunt obiective pe care România trebuia să le aibă încă demult, dar nerealizate de vechile guvernări. A le definitiva acum este doar o reparare a greşelilor făcute, a întârzierilor, a lipsei de profesionalism şi chiar a corupţiei dar nu sunt elemente esenţiale de progres în direcţia eliminării decalajelor dintre noi şi ţările dezvoltate ale lumii. Programul va permite ca poate în cca 10 ani să avem şi noi ceea ce alţii au deja de multe decenii, dar ei nu stau pe loc, aşteptându-ne să îi ajungem.

Reclădirea ar însemna tocmai posibilitatea de depăşire a unor etape în concurenţa cu alte ţări nu doar prin dezvoltatre extensivă ( infrastructură,etc), ci prin intensivitatea utilizării resurselor cu efect de productivitate şi competitivitate sporite.

Desigur, avem nevoie de infrastructură şi alte elemente de dezvoltare pe care nu le-am realizat în ultimii 30 de ani dar ele sunt doar instrumente ale dezvoltării.

Esenţa dezvoltării, prin ceea ce înţeleg a fi "reclădire", rezidă însă într-o nouă concepţie asupra modului de funcţionare a economiei româneşti.

Pentru a fi reclădită, economia nu mai trebuie să funcţioneze ca un subcontractor pentru marile companii străine fiind dependentă material şi tehnologic de acestea în proporţie de peste70%. Reclădirea ar trebui să însemne şi capacitatea economiei de a prelucra întegral în ţară materiile prime agricole, obţinând independenţa faţă de importuri şi echilibrând balanţa comercială. Ar trebui să mai însemne obţinerea independenţei energetice şi practicarea unei agriculturi eliberată de meteodependenţă. Ar trebui să înceapă cu hotărâre procesul de reindustrializare în paralel cu revigorarea sectorului de cercetare-dezvoltare.

• Trecerea la stadiul patru al revoluţiei industriale. Cazul Huawei

"Reclădirea" României nu poate omite obiectivul fundamental al modernizării economice mondiale reprezentat de trecerea la stadiul patru al revoluţiei industriale. Acest nou stadiu reprezintă un uriaş salt calitativ al modelului economiei globale, iar cine nu va fi capabil să se ralieze acestui salt va fi condamnat pe termen lung la subdezvoltare şi la un nivel sub media europeană a bunăstării.

A patra revoluţie industrială exprimă multe schimbări societale, profesionale, sectoriale şi tehnologice. Aceasta reprezintă transformarea digitală a pieţelor industriale, în care producţia inteligentă joacă în prezent un rol de lider. Digitalizarea accelerată a industriei şi societăţii redefineşte metodele de producţie şi modul în care lucrăm în general. Se materializează această legătură strânsă între toate domeniile industriei şi societăţii. Prin extinderea celor mai recente tehnologii informaţionale la toate sferele de producţie ne permite să dezvoltăm reţele de valori inteligente. Noile modele şi tehnologii de afaceri sunt forţe motrice ale dezvoltării actuale, consolidează inovarea şi modernizarea oferind consumatorilor produse adaptate nevoilor lor, la preţuri scăzute şi cu un nivel ridicat de calitate şi eficienţă.

Nu mai avem timp de pierdut. Este o sarcină istorică vitală pentru naţiunea română ieşirea din capcana politicii meschine de supravieţuire şi de autoizolare în zona de la periferia subdezvoltării europene. Trebuie făcut imediat un efort de depăşire a propriei noastre condiţii şi de ridicare calitativă în ierarhia europeană şi mondială.

Un pas important în acastă direcţie îl reprezintă introducerea tehnologiei 5G, element central al noului stadiu al revoluţiei industriale.

Din păcate, din acest punct de vedere, orintarea politicii de " reclădire" se manifestă printr-un paradox, acela al subestimării intereselor economice naţionale prin acceptarea unor decizii politice externe.

"Reclădirea" de care se vorbeşte este, din orice punct de vedere ar fi privită, o problemă eminamente "de costuri şi finanţare". Nici un fel de pas spre dorita reclădire nu se poate face fără surse clare şi reale de finanţare, pe principiul respectării raportului optim cost/beneficiu.

Această situaţie este clar evidenţiată de relaţia oficială a guvernului României faţă de raporturile cu compania Huawei. Deşi este lider mondial în domeniul tehnologiei 5G şi oferă cele mai avantajoase condiţii investiţionale, Huawei este în situaţia de a fi exclus de pe piaţa românească ca urmare a faptului că printr-un memorandum semnat cu Statele Unite, compania chineză este supusă unor suspiciuni de spionaj electronic.

Ce ar însemna pentru starea economiei româneşti interzicerea cooperării cu Huawei? Iată rezultatele unei analize publicate în ziarul "Capital" la data de 20/08/2020. "Furnizorii chinezi sunt implicaţi în domeniul tehnologiei şi în dezvoltarea comunicaţiilor din România de aproximativ 20 de ani şi au colaborat cu patru mari operatori români, printre care Orange, Vodafone, DIGI şi Telekom, menţinând un istoric de securitate bun".

Potrivit analizei impactului proiectului de lege, dacă acesta va intra în vigoare operatorii şi consumatorii români vor suferi pierderi economice de 9,35 miliarde de euro, iar reţeaua operatorilor de telefonie mobilă va fi instabilă cel puţin timp de doi-trei ani... Operatorii vor fi forţaţi să înlocuiască un număr mare de dispozitive existente. De asemenea, operatorii vor achiziţiona dispozitive de reţea wireless şi fixă de la alţi furnizori la un preţ mai mare, necesitând o investiţie suplimentară de 4,17 miliarde de euro şi costuri de inginerie. În timpul înlocuirii reţelei, operatorii vor suferi o pierdere de venituri de 330 de milioane de euro.

În al doilea rând, companiilor chineze li se interzice să participe la construcţia 5G în România. Datorită faptului că nu există concurenţă suficientă între furnizorii de echipamente, costul reţelelor 5G din România va creşte cu 850 de milioane de euro, ceea ce nu este propice pentru operatorii români care utilizează tehnologii avansate pentru construirea reţelelor 5G.

În plus, dacă furnizorii chinezi de echipamente sunt restricţionaţi, Huawei nu va putea participa la ICT-ul românesc şi nu va investi pe piaţa românească. Acest lucru va afecta numărul de locuri de muncă, achiziţiile şi contribuţia economică a Huawei la viitoarea construcţie 5G, a cărei valoare se ridică la 4 miliarde de euro şi care ar urma să creeze peste 6.000 de locuri de muncă".

Departe de noi gândul de a nesocoti importanţa implicaţiilor politice ale parteneriatului nostru strategic cu SUA dar, având în vedere situaţia mai mult decât precară a resurselor noastre bugetare ca şi dezechilibrul dramatic al contului curent, oare nu ar trebui să fim mai precauţi şi mai atenţi cu pierderile pe care analiza de mai sus le prezintă ?

Ar fi mult mai înţelept, într-o optică de raţionalitate a deciziilor economice, să se analizeze toate implicaţiile interzicerii prin bariere politice a cooperării cu o firmă care ne-ar putea aduce cel mai înalt nivel de tehnicitate şi avantaje evidente de costuri.

Discuţii şi negocieri directe ale autorităţilor competente române cu Huawei poate ar crea posibilitatea clarificării unor aspecte care ridică suspiciuni şi ar oferi României condiţii de siguranţă în introducerea 5G.