Criza Europei

Europa a ajuns la un punct de cotitură. După ce a fost timp de şase decenii subiectul a numeroase crize care păreau să o întărească, Europa este, astăzi, în faţa celei mai mari încercări: criza financiară. A doua fază a acesteia pune în discuţie fundamentele care au stat la baza construcţiei europene. Căci Europa - a fost formula care a permis fondatorilor să facă ideea Europei unite acceptabilă publicului - a fost în primul rând o realitate economică. Nici până astăzi Europa nu a atins forma instituţională la care se raportau Monet, Schuman, Adenauer sau De Gasperi. Nici astăzi nu se ştie cine vorbeşte în numele Europei: Barosso sau Sarkozy şi Merkel? Cât mai funcţionează cuplul franco-german? Oricum, axa Paris-Berlin nu mai funcţionează ca în epoca de glorie de pe vremea lui de Gaulle şi Adenauer sau în timpul lui Mitterand şi Kohl, ca să nu venim mai aproape, pe vremea lui Chirac şi Schroeder, când încă se putea concilia. Dar astăzi, Uniunea a ajuns la 27 de state membre care nu pot şi nu ştiu să găsească numitorul comun. Câtă vreme mecanismul axei tradiţionale nu mai dă randament şi nicio altă formulă instituţională nu l-a înlocuit, nu poate să existe o politică europeană comună în faţa crizei. Faţă de amploarea şi volutele crizei, reacţia este simplă: "scapă cine poate"!

Dar, poate să se salveze Germania fără restul Europei? Unde se vor mai vinde produsele germane, dacă nu în Grecia, Spania, Portugalia, Irlanda, Italia sau, de ce nu, Creta (al cărei rating tocmai a fost retrogradat de Fitch)? Iar dacă în 2008, cu mult prea multă relaxare, politicienii s-au oprit după primele reacţii timide în faţa crizei, acum a venit momentul adevăratei probe de rezistenţă. Dacă acest mecanism mai poate să funcţioneze şi după această experienţă, atunci va fi validat de istorie! Dar dacă nu va re-zista?

Criza financiară a atins punctul de unde nu mai există cale de întoarcere. Săptămâna atât de volatilă de pe bursele din întreaga lume, care a urmat retrogradării rating-ului Statelor Unite de la "AAA" la "AA+", de către Standard & Poor"s, a dovedit cât de grave au fost erorile de analiză şi cât de mult a contat cecitatea ideologică care s-a instalat în deceniul al optulea al secolului trecut şi care a ocultat problemele sociale şi economice în numele unei pieţe atotputernice. Aşa că nu e de mirare că reacţiile politice nu au fost altfel decât pe termen scurt şi deloc adaptate specificului crizei. Pe care şi astăzi unii se mulţumesc să o vadă doar ca pe o ajustare a pieţelor.

Formaţi în spiritul dominaţiei neoliberale, politicienii europeni, indiferent de aşa zisele lor repere ideologice, nu au curajul unor decizii contra curentului. Cel mai bun exemplu este Angela Merkel, care, şi datorită originii sale estice şi a viziunii luterane, a ezitat, a temporizat, pentru ca în final să accepte soluţiile. Dar, atunci când se lua decizia, deja era prea târziu! Neîncrederea se instalase! Şi evoluţia negativă a lucrurilor continua. Acum, mai mult ca oricând, este nevoie de o asigurare în faţa riscurilor. Iar această asigurare poate fi foarte bine fondul european de stabilitate. Dacă în iulie, cu ocazia întâlnirii celor 27 la Bruxelles, ideea de a veni în ajutorul statelor atacate de speculatori prin intermediul fondului european de stabilitate - înlocuind astfel BCE - a fost deja aprobată, mecanismul trebuie întărit. Căci Berlinul, în nota caracteristică, a încercat să limiteze cumpărarea obligaţiunilor atacate de speculatori prin intermediul fondului de pe pieţele secundare, impunând ideea unanimităţii. Ceea ce face aproape imposibil de aplicat mecanismul. Iar "pieţele" nu se descurajează în faţa unui instrument atât de vag. Atâta vreme cât Europa nu va reacţiona ferm şi unitar, iar un plan pe termen lung nu va fi adoptat, asortat cu reforme instituţionale care să întărească şi să simplifice decizia la nivel european, eventual cu o accentuare a federalizării, situaţia nu se va îmbunătăţi.